Instituția servituților publice și private, cunoscută la adoptarea Codului civil ca îndrituire asupra lucrului altuia sau îndrituire patrimonială asupra unui lucru corporal, expune în termeni sociali, atributiv, structura dreptului de proprietate, conceptualizarea și regimul juridic al proprietății individuale. În materia servituților, soluțiile jurisprudențiale recunoscute, extrase din multiplele ipoteze judiciare formulate de părțile litigante, din complexitatea faptelor juridice determinante în producerea efectelor juridice și varietatea elementelor de fapt constatate, au asigurat, în bună măsură, aplicarea principiului fundamental de interpretare restrictivă a servituților, aprecierea juridică și protejarea caracterului absolut, [2] referențial, al dreptului de proprietate, în sensul definiției din Codul civil de la 1864: „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. [4]
În regimul juridic al proprietății individualiste și libertății de drept, "limitele determinate de lege" au fost interpretate în sensul stipulat, ca reglementare a exercițiului dreptului de proprietate: „proprietarul supunându-se numai la legi și regulamente pentru exercițiul dreptului de proprietate”. [1] A fost exclusă orice interpretare a textului de natură să permită exproprieri (exproprierea este o restricțiune a dreptului de proprietate) „în afară de cazurile cu totul excepționale”, [10] cazurile de utilitate publică restrânsă, altfel ar fi încălcată proprietatea sacră și inviolabilă consacrată de textul constituțional (art. 19 din Constituție).
Raportat la regimul proprietății care poate fi modificat doar „prin faptul sau voința omului”, a proprietarului, [1] criteriile de constituire și clasificarea servituților în servituți naturale, legale și prin faptul omului au fost considerate inexacte, deși sistematizarea servituților a reflectat, în mod necesar, concepția generală a Codului civil din 1864. Servituțile, în vechea denumire “șărbirea unui fond” [4] în folosul unui alt fond printr-o manifestare de voință, deci printr-un act juridic liber și prealabil încheiat, prin natura lor, “restrâng libertatea fondului șerbitor”, [1] modifică proprietatea și derogă de la regimul comun al proprietății. În acest sens, servituțile prin faptul omului au fost calificate în doctrina juridică „adevăratele servituți” și au fost tratate separat de mărginirile la dreptul de proprietate, iar servituțile naturale și legale au fost incluse în categoria generală a restricțiilor sau mărginirilor dreptului de proprietate, a „restricțiilor la libertatea proprietăților”.
Pentru lămurirea distincțiilor între mărginirile sau restricțiile la dreptul de proprietate și servituțile născute prin faptul omului, „adevăratele servituți”, a fost examinată natura juridică a raportului de vecinătate și, în cazul servituților legale, fundamentul obligațiilor reciproce stabilite între proprietari, în terminologia Codului civil: „osebite obligații unul către altul” [4]. Servituțile legale sau servituțile legalmente dobândite au fost definite ca sarcini impuse de lege din cauza vecinătății sau mărginire a dreptului de proprietate statornicită în interesul vieții comune, în interesul vecinătății. [1] Obligațiile reciproce stabilite între proprietăți vecine, pozitive sau negative, au fost indicate drept obligații legale, reale, „care izvoresc din autoritatea legii”, cu particularitățile servituții de trecere, „drept de servitute care există în virtutea legii”, [11] singura servitute din categoria servituților naturale și legale care nu este reciprocă și gratuită.
În ansamblul aprecierilor referitoare la natura juridică a servituților legale și, implicit, la concepția generală a Codului civil, o judecată cuprinzătoare, fundamentată pe elemente de comparație între dreptul românesc și dreptul franco-german din care au fost preluate „servituțile legale ale zidirilor”, s-a diferențiat prin perspectiva asupra teoriei moderne a mărginirii proprietăți în interesul vecinului, inseparabilă de legea abstractă și incontrolabilă a fraternității. În studiile juridice publicate, Alexandru Degré a respins idealurile necunoscute dreptului românesc (legea sau principiul fraternității, ideal incontrolabil opus principiului proprietății) și, credincios metodei școlii istorice "de care aparținea", [7] a analizat cadrul extins al acțiunii (libertății) individuale și preponderenței dreptului individului („exclusiunea mărginirii”) sau dreptului societății (mărginire cât se poate mai mare) pentru identificarea elementului hotărâtor, precumpănitor în teoria mărginirii proprietății, regulă sau excepție. Termenii clasici de comparație, proprietatea s-a realizat complet doar la lucrurile mișcătoare [7] și proprietatea nemișcătoarelor este în principiu mărginită prin dispoziția proprietarului și lege, au fost corelați cu considerente majore pentru proprietatea imobiliară, ierarhizate prin noțiuni clare în raport de definiția dreptului de proprietate: „lipsa îngrădirilor prevăzute de lege ar ataca însăși temelia proprietății imobiliare” și, de prim ordin în materia servituților legale, „teoria mărginirei proprietății imobiliare în interesul vecinului” este excepția de la regula caracterului absolut al dreptului de proprietate.
Pentru Alexandru Degré, "tradiționalist convins", dreptul de proprietate „cat se poate mai puțin mărginit” este regula de tradiție în dreptul românesc și, „după prescripțiunea pozitivă a codului nostru în vigoare”, servituțile legale sunt servituți (dreptul roman). [7]
A justificat codificarea servituților legale ca „adevărate servituți” prin natura juridică a servituților, expresie a raporturilor de vecinătate, obligaționale și corectitudinea în definirea servituților legale, în sensul că obligațiile reciproce ale vecinilor, născute din fapt juridic, se concretizează prin fapte deosebite asupra unui bun deosebit, „întocmai ca servituțile”. Dreptul pozitiv (Codul civil numește expres mărginirile în interesul vecinului în rândul servituților legale) și interpretarea restrictivă au fundamentat concluzia: servituțile legale sunt adevărate servituți. În cazul servituților legale, legea suplinește voința presupusă a vecinilor și reglementează norma aplicabilă „raporturilor dintre dânșii rezultând din faptele lor deosebite, executate asupra unui bun deosebit” [7] sau, altfel spus, ca și cum le-ar fi voit (voință de principiu) [7] în raportul de drept. Demonstrativ, prin efectele uzucapiunii de 30 de ani (voință presupusă a proprietarului fondului aservit), în cazul servituții de vedere, "proprietarul care are o fereastră mai apropiată decat prevede legea dobândește liberarea de o servitute pasivă” și „întoarcerea la starea de proprietate nemărginită”. Împlinirea termenului de prescripție are, deci, ca efect stingerea dreptului de servitute legală și readucerea dreptului de proprietate “la starea de proprietate nemărginită”, reglementată de dispozițiile art. 480 C. civ.: „El posedă dar fereastra prea apropiată jure proprietatis și nu jure servitutis”.
Ca model explicativ general, dar fără elemente de critică conceptuală, clasificarea servituților din Codul civil a fost considerată necorespunzătoare, "improprie" pentru natura juridică a îngrădirilor determinate de situația normală și generală [9] a vecinătății, de exercitarea firească a dreptului subiectiv de proprietate sau de starea de coproprietate forțată a liniei sau punctului de hotar, cauză juridică pentru „restricțiuni și obligațiuni” reciproce. Folosirea denumirii generice de servituți pentru îngădirile determinate de starea de vecinătate a fost echivalată cu o eroare de limbaj. Prin influența autorității doctrinare, distincțiile stabilite între “restricțiuni” ale proprietății („restricții legale”) și servituți au poziționat servituțile (adevăratele servituți), definitoriu, în afara obligațiilor reciproce și restricțiilor firești, consecință necesară a raporturilor juridice de vecinătate reglementate de norma civilă în scopul asigurării exercițiului dreptului de proprietate și protecției intereselor individuale legitime sau intereselor comune. Expresie a libertății juridice, îngrădirile sau restricțiile reciproce ce decurg din raporturile juridice de vecinătate pot fi modificate, cu excepția mărginirilor de drept public, prin constituirea unei servituți în înțelesul strict de dezmembrământ al dreptului de proprietate, protejată de principiul inviolabilității drepturilor reale imobiliare și, doar în acest sens, argumentele concise din sfera obiectivă de manifestare a voinței și intereselor individuale au delimitat noțional servitutea, dezmembrare a proprietății, ca situație de excepție de la regimul normal al proprietății. Spre deosebire de dezmembrămintele dreptului de proprietate, în formularea teoretică, servituțile naturale și legale codificate "constituie" regimul juridic general sau regimul juridic comun al fondurilor învecinate, necesar, derivat din situația obișnuită a imobilelor aflate în stare de vecinătate: „Faptul că două proprietăți sunt vecine, crează o situație de fapt din care derivă anumite obligațiuni ale unui proprietar față de altul și anumite restricțiuni ale dreptului fiecăruia dintre ei.” [12] În particular, dacă îngrădirile dreptului de proprietate nu sunt reciproce și există juridic un fond dominant și un fond aservit (șărbit), servituțile legale au fost apreciate ca „moduri de fi ale proprietății funciare” [12] sau „condiții legale de structură și organizare a proprietății fonciare”. [4]
Încadrarea teoretică a servitutilor legale în regimul comun al proprietății, ca „moduri de fi ale proprietății” sau „condiții legale de structură și organizare a proprietății fonciare”, atestă eliminarea derogațiunii, pe cale doctrinară, din statutul juridic al servituților legale instituită prin normele dreptului pozitiv („excepția este restricțiunea”).
Încluderea servituților legale în regimul normal al proprietății, ca limite normale ale proprietății, a fost justificată prin aplicarea definiției dreptului de proprietate, cu rol decisiv în demonstrațiile referitoare la restricționarea atributelor dreptului de proprietate, și, în acord cu obiectivele cunoașterii juridice, teoria generală a dreptului subiectiv. În accepțiunea teoretică, formulată, limitele normale ale proprietății cuprind, deopotrivă, îngrădiri ale obiectului dreptului subiectiv și îngrădiri ale atributelor dreptului sau, altfel spus, ale puterilor dreptului care „sunt prin insăși natura lor juridică neapărat reglementate, adică îngrădite”. [4] În acest sens, servituțile sunt, așa cum s-a argumentat, “în afară de limitele normale ale dreptului de proprietate”. [3] Limitele normale ale dreptului de proprietate, la rândul lor, sunt „infinit de variate după timp și după loc”, [3] determinate de norme constituționale și administrative, dinamizate de interese generale sau agregate pentru scopuri declarate de utilitate socială. În categoria limite sau îngrădiri din sfera de exercitare a dreptului subiectiv, reglementate pentru apărarea intereselor individuale, legitime, au fost incluse îngrădirile determinate de raportul de vecinătate (servituțile legale) și „incomoditățile” (mărginirile dreptului de proprietate prin dreptul vecinilor). În mod necesar, teoria naturii quasi-contractuale (definitorie pentru concepția juridică solidaristă) a obligațiilor reciproce generate de raportul de vecinătate a fost respinsă. Caracterul real al obligațiilor reciproce generate de raportul de vecinătate a fost argumentul principal, generalizat, pentru respingerea quasi-contractului ca izvor de obligații în materia servituților legale, pentru că, incontestabil, raportul juridic quasi-contractual generează obligații personale, or restricțiile și obligațiile care derivă din starea de vecinătate au fost calificate drept sarcini reale.
Sub impactul revizuirilor constituționale din 1917, fragmentate în legi agrare cu caracter constituțional, în definirea dreptului de proprietate a fost introdusă relația directă dintre exercițiul atributelor dreptului de proprietate și interesele economice generale cumulate cu „nevoia socială a unei mai juste repartizări a bunurilor”, [4] argument în sine pentru susținerea afirmației: „dreptul de proprietate și libertatea sunt drepturile subiective cele mai susceptibile de a fi limitate de dreptul pozitiv”. [4] În vederea înfăptuirii reformei agrare, revizuirile constituționale au introdus principiul exproprierii pentru cauze economice, sociale și de utilitate socială (exproprierea pentru cauză de utilitate națională), formă legislativă cu manifest caracter național și social, ipostază acută, de generație, a limitărilor dreptului de proprietate determinate de interesul general, economic, social și cultural (interese superioare). Introducerea sistemului de control cu privire la modul de exploatare a pământului sub sancțiunea pierderii proprietății și prevederile referitoare la servituțile agrare au accentuat tezele referitoare la transformarea proprietății și modificarea noțiunii dreptului de proprietate. Normele referitoare la expropriere și servituți agrare, formă specifică a servituților de utilitate publică derivate din impunerea modului de exploatare și de cultivare a pământului, [4] aflate la începutul expansiunii legislative, au permis îngrădirile sau limitele drepturilor subiective corespunzător funcției sociale pe care o îndeplinesc: “Dintr-un drept subiectiv proprietatea pământului s-a transformat într-o funcțiune socială”. [4]
Influența concepției sociale (anti-individualistă) cu privire la funcția socială a proprietății (funcțiunea dreptului) acceptată de doctrina românească [8] nu poate fi omisă din dezvoltările teoretice care au secondat reevaluarea caracterul individual al proprietății consacrat de Codul civil și justificările limitelor dreptului de proprietate. Terminologia și limbajului teoriilor sociale (dreptul subordonat moralei), sociologice (sociologism) sau solidariste, cu privire la dreptul de proprietate sunt interpuse, mai mult sau mai puțin conciliant, în afirmațiile referitoare la funcția socială a proprietății, în argumentarea raportului direct dintre noțiunea juridică a interesului social și determinarea limitelor dreptului de proprietate și, implicit, în combaterea moderată sau exegetică a principiilor care au stat la baza Codului civil. [12] Teoria proprietății ca funcție socială, înlocuirea notiunii de drept absolut de proprietate cu noțiunea de funcție socială a proprietății private și, în general, concepțiile grupate în falanga ideilor "juridico-sociale" au furnizat explicații suplimentare pentru direcția și intervenția legislativă în restrângerea “cât mai mare a dreptului de proprietate”, expresie monopolizatoare a obligațiilor pozitive ale statului, ca principiu admis: “legiuitorul trebuie să poată limita drepturile proprietarului atunci cand vatămă armonia socială și interesul public. [12] Observațiile doctrinare referitoare la “’dobândirea unui vădit caracter social” și constatarea evoluției restricțiilor impuse proprietății sunt semnificative: „Pierderea caracterului individual al proprietății s-a produs prin restricțiuni”. [12]
Contestarea caracterul individualist al proprietății este o secvență din fenomenul juridic de amploare, de investire a interesului social cu funcție juridică în legitimarea proprietății (justificarea dreptului de proprietate) și adaptarea instituției fundamentale a proprietății în raport de relațiile sociale și conștiința juridică a societății: „O instituțiune care pare definitiv admisă cum este dreptul de proprietate sub forma sa absolută s-a dovedit că este drept relativ ca toate drepturile.” [9] Coincide, în linii generale, cu încadrarea teoretică a servituților legale în regimul normal al proprietății (schimbarea naturii juridice) și, ceea ce s-a denumit, “modificare de bază a proprietății moderne” [4]. Înteresele indivizilor sunt comune și solidare, individul este supus societății și „ideea de drept absolut este o subtilitate care implică o concepție antisocială și neexactă” [10] au fost, inițial, idei acceptate ca noi tendințe în drept, de regenerare a dreptului, salutare, care semnalau incongruența principiilor unui cod individualist cu “interesele care corespund utilității sociale“ și „noile concepții doctrinare”. [10] Fundamental diferit de interesul legitim în relațiile juridice, controlul comunității asupra drepturilor subiective, inclusiv a dreptului de proprietate, a fost convingător invocat alături de elemente din teoria organică a societății, conștiința solidaristă a societății („obligație față de toți ceilalți”) și ideea “evoluției dreptului ca evoluția tuturor realităților din natură”. [10]
Limitele de exercitare a dreptului de proprietate au fost justificate prin diferențierea teorizată, abstractă, între dreptul constituțional intangibil care este „dreptul de proprietate în sine” [8] și exercițiul său reglementat prin lege. Pe temeiul argumentului autorității legii, exproprierea (dreptul de expropriere aparține societății) a fost considerată „însăși negarea caracterului absolut a dreptului de proprietate”. [9] Principiile constituționale referitoare la proprietatea privată, cazurile de expropriere „neîngrădite” de textul Constituției din 1923 și competența legiuitorului ordinar în determinarea cauzelor de expropriere pentru utilitate publică au adăugat trăsături particulare pentru construcția juridică a limitelor de exercitare a dreptului de proprietate („experiența fiecărei generații determină limitele în care atributele dreptului de proprietate urmează a fi îngrădite”).
În acest cadru, servituțile legale, drepturi reale, limitate ca număr și ”simple moduri de a fi ale proprietății” sunt elemente primare de identificare, parte din conținutul unei construcții juridice care a asimilat conceptual servituțile legale, codificate în regimul proprietății individualiste ca sarcini cu caracter de excepție, restricțiilor inerente dreptului de proprietate (elemente din concepția neoliberală a proprietății). Limitele dreptului de proprietate fac parte din sistemul de referință în care a fost elaborată teoria generală a abuzului de drept, împreună cu noțiuni din dreptul privat fundamental revizuite pe fondul criticii individualismului juridic. Teoria generală a abuzului de drept, contestată (drept și abuz, termeni incompatibili), este inseparabilă de „imposibilitatea socială a drepturilor absolute” și „drepturile relativizate, valabile numai prin conformitatea lor cu funcția socială”. [16] În mod esențial, a operat cu „dreptul funcție” exercitat în cadrul funcției sociale căreia îi corespunde și a fost admisă pentru toate situațiile juridice în care sunt depășite limitele drepturilor subiective. În materia dreptului de proprietate, a fost admisă în cazul încălcării limitei de exercitare a dreptului de proprietate, limită variabilă și permeabilă, pentru situațiile juridice în care sunt depășite limitele normale ale dreptului de proprietate sau “uzul normal al proprietății” în raporturile de vecinătate și, în consecință, este atrasă răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat. Reflectă controlul social al drepturilor individuale justificat de finalitatea economică și socială a dreptului și limitarea dreptului de proprietate în raport “de menirea normală și obișnuită a dreptului” și „de starea contimporană a relațiunilor și uzurilor sociale”. [12]
Înterpretarea normelor civile în acord cu relativizarea conceptuală a dreptului de proprietate (restrângere a sferei individuale de activitate) a impus delimitări terminologice și poziționarea valorică a interesului social în deteminarea limitelor dreptului de proprietate. Definițiile și termenii utilizați permit evidențierea ipostazelor noțiunii interesului social, concesiile interpretative acordate funcției sociale a proprietății [2] și socializării (patrimoniul colectivității), cotată ca "normă supralegală", [16] directivă și evolutivă în sistemul de drept. În prezent, pragul minim de socializare (politică și culturală) este integrat politicilor comunitare de solidaritate și interdependență, iar încălcarea limitelor de exercitare a dreptului de proprietate poate fi oricând justificată de motive de interes general (obiective de interes general). Dreptul administratiei locale sau centrale de impunere a restricțiilor și interdicțiilor în modul de folosire a proprietății private repartizate ]n noi categorii de restricții și interdicții, indefinite juridic, (urbanism, mediu) este avansat și "guvernat de principiul priorității interesului general".. Restrângerea marcantă a sferei obiective de manifestare a libertății, voinței și intereselor individuale poate fi "servitutea universală și reciprocă", [16] antiteza dreptului de proprietate.
În 1993, la reeditarea Codului civil, formula doctrinară „condiții legale de structură și organizare a proprietății fonciare” [4] a fost redată cu titlu explicativ pentru natura juridică a servituților stabilite prin lege: “servituțile reglementate în acest capitol sunt în realitate un mod de determinare a însuși conținutului dreptului de proprietate și a limitelor de exercitare a acestui drept”. [5] Pe linia contenciosului constituțional, limitările rezonabile pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate și valorificarea acestora [6] într-un raport de proporționalitate juridică cu interesele generale și interesele particulare ale altor subiecte de drept, subsumate principiului concilierii cu obiectivele de interes general, imprimă interesului privat și legitimității acestuia, ca fundament al acțiunilor civile, noi semnificații procesuale în silogismul judiciar de soluționare a litigiilor având ca obiect limitările dreptului de proprietate reglementate și sistematizate de dispozițiile noului Cod civil.
[1] Dimitrie Alexandrescu, Principiile dreptului civil român, vol I, București, Atelierele Grafice Socec, p.440, 542 (1926)
[2] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, București, Ed. Hamangiu, p. 64, 292 (2017)
[3] Matei Cantacuzino, Curs de drept civil, Craiova, Ed. Ramuri, p.172-173
[4] Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, p. 109, 110, 145, 155, 170-175 (1923)
[5] Cod civil, București, Ed. All, p. 41 (1993)
[6] Decizia CC nr. 166/2007
[7] Alexandru Degré, Materii de drept civil, vol. I, Ed. Tip. Gutenberg, p. 146, 147, 196, 619, 622-628 (1900)
[8] Constantin Dissescu, Ideea de drept și fundamentul ei, Instit. De Arte Grafice Carol Gobl, p. 48 (1911)
[9] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. II, Relațiunea juridică, București, Ed. Librăriei Socec, p. 162, 206, 247, 267, 275, 278, 281, 366 (1930)
[10] Vespasian Erbiceanu, Tendințe noi în drept, Iași, Tipografia Dacia, p. 107, 213 (1906)
[11] Constantin Hamangiu, Cod civil adnotat, vol I, p. 583-585, 694, 696 (1925)
[12] Constantin Hamangiu, Tratat de drept civil roman, vol, II, p. 48, 53, 426, 438, 427- 481, 494 (1929)
[13] Jean François de Montgolfier, Le Conseil constituonnel et la propriété privée des personnes privées, Les Nouveaux Cahiers du Conseil constitutionnel, vol I, n 2, p.35-49 (2011)
[14] Georgean Nicolae, Studii juridice, vol I, p. 178-179 (1926)
[15] Mona Pivniceru, Pavel Perju, Georgeta Protea, Claudia Susanu, Codul civil adnotat, București, Ed. Hamangiu, p. 179 (2013)
[16] Nicolae Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional, București, Ed. Polirom, p. 139, 271 (2008)
.