Mai puțin sau chiar deloc cunoscute în atmosfera juridică de azi, atât de rarefiată de supremația preconcepută a directivelor și regulamentelor europene, observațiile și reflecțiile profesorului Matei Cantacuzino cu privire la principiile constituționale de expropriere, transformarea proprietății și trecerea marii proprietății agricole în proprietatea cultivatorilor au fost publicate în ziarul Ligii Poporului: Îndreptarea.
Actul de înființare a Ligii Poporului a fost semnat în aprilie 1918 și una dintre cele trei semnături inițiale de pe actul de înființare este cea a profesorului de drept civil la Universitatea din Iași, Matei Cantacuzino.
Până la definitivarea reformei agrare și exproprierea marii proprietății agricole – preconizată de liberali din 1913, cu directa implicare a profesorului basarabean Constantin Stere – acțiunea organizată sub denumirea de Liga Poporului a urmărit, ca etapă intermediară în vederea realizării împroprietăririi individuale, trecerea suprafețelor expropriate în posesia efectivă a sătenilor prin intermediul (mijlocirea) obștilor sătești. Din rațiuni economice, în principal menținerea capacității de producție și export agricol, pentru definitivarea reformei agrare permise de modificările constituționale (expropriere în scop economic și social) din 1917, exproprierea marii proprietăți agricole până la limita de 250 de ha a fost una dintre măsurile propuse, programatic, cu titlu de îndrumare pentru opinia publică.
În pofida cenzurii, cu eleganța spiritului juridic inconfundabil, Matei Cantacuzino a îndepărtat distorsiunile juridice propagate de curentele sociale, exagerarea puterilor colectivității și, cu aceeași măsură, exagerarea dreptului de intervenție a statului în detrimentul autonomiei de voință – axioma raportului contractual – și libertății individuale (simțului de libertate individuală). A justificat inevitabila reformă agrară prin înțelegerea părților contractante (buna învoială), în limitele și condițiile ce vor fi determinate de lege, și menținerea raporturilor contractuale tradiționale.
Publicate înainte de încheierea armistițiului general din noiembrie 1918, articolele de fond dezvăluie cu forță de sugestie, literar, temerile profunde în legătură cu dreptul de intervenție a statului prin acceptarea exproprierii „în folosul temporar al statului”, ca proprietar legitim și distribuitor într-un proces de reașezare socială „privind exclusiv echilibrarea proprietății private”. În lipsa oricărui criteriu juridic, economic sau social care să justifice puterea de constrângere a statului, exproprierea prin suprimarea raporturilor de vânzare cumpărare, substituirea statului în raporturile contractuale și servitutea arendării obligatorii (arendarea silită) sunt asociate fără rezerve, sistemic, unei intervenții brutale, arbitrare și inutile a statului.
Delimitarea spațiului juridic permis intervenției statului pentru echilibrarea proprietății private și limitarea puterii de constrângere a statului rămân, în articolele de implicare politică, termenii neconvertiți, decisivi, majori, pentru elaborarea legilor de expropriere care să conțină, juridic, mijloace de protejare impuse de inegalitatea economică în raporturile contractuale și să asigure dezvoltarea autonomiei individuale “care stă în strânsă legătură cu pământul”.
Reluând conceptul de bază din programul Ligii – proprietatea se cuvine celui mai vrednic de a-i asigura producțiunea – după război și după adoptarea, în 1921, a legilor agrare în cea mai extinsă variantă (dispariția marii proprietăți agricole românești), a formulat, ca mijloc teoretic de expunere în tratatele de drept, concluziile cu privire la limitele intereselor sociale și economice generale reglementate prin norme constituționale și norme administrative, principiul intangibilității patrimoniului individual și transformarea dreptului de proprietate într-o funcțiune socială: exproprierea marii proprietăți s-a întemeiat pe funcțiunea socială a proprietății; s-a modificat însăși noțiunea dreptului de proprietate, proprietatea privată a pământului nu mai este emanația dreptului subiectiv, nici emanația libertății individuale.
Structural, profesorul Matei Cantacuzino a calificat transformarea dreptului de proprietate într-o funcțiune socială ca tendința cea mai caracterizată spre socialismul de stat.
În afara presiunii și reformulărilor dogmatice, aparțin elocinței lui Matei Cantacuzino cuvintele care așază raportul dintre libertatea voinței individuale, constrângere și obligație – fără libertatea voinței individuale există constrângere, dar nu există obligație în sensul propriu al cuvântului – și teribila concluzie socială: “Societatea în care travaliul individual este redus la forțele de constrângere este o societate care se îndreaptă spre disoluție.” (Viața, Dreptul, Libertatea, 1925, Viața Românească)