Filosofia juridică de bază, modernă, separă analogia de seria nenumăratelor concepte aflate azi în circulație juridică, prin care se fabrică asemănări ideologizate sau predictive. Atunci când lipsește o normă care să reglementeze în mod direct un anumit raport juridic, judecătorul trebuie să recurgă la interpretare prin analogie sau, în lipsa normelor aplicabile prin analogie, la principiile generale ale dreptului, pentru că nu poate fi refuzată judecarea unei cauze; în mod legitim, deci, este obligația judecătorului să identifice norma de drept aplicabilă, dacă nu există o dispoziție precisă de lege. [18]
În spațiul judiciar, regulamentar, acolo unde urmează decizia judecătorească, analogia este argument logic, categorie legitimă de apreciere și metodă de interpretare a legii civile. Raportat la dialogul judiciar, poate fi strategie câștigătoare de argumentare sau contra-argumentare în raport cu circumstanțele particulare ale fiecărei situații juridice supuse judecății (causa) și, din punct de vedere tehnic, presupune identificarea și confruntarea inevitabilă a criteriilor relevante de asemănare, pe baza cărora se determină similitudinile. Ca metodă de interpretare a legii civile în procesul de aplicare a dreptului, analogia legii permite desprinderea consecințelor juridice prin extinderea aplicării unei norme juridice civile care reglementează o situație asemănătoare, la un caz concret (dat), nereglementat, implică identitatea raționamentului juridic și, întâi de toate, asemănarea de structură a două situații juridice. Pe parcursul soluționării unei cauze, asemănările sunt analizate numai în măsura în care sunt necesare și utile pentru identitatea de rațiune juridică.
Pentru definiții consacrate, revenirea la texte antologice de istorie literară sau logică juridică atribuie deschiderea necesară spre sursele dreptului, principii constitutive și un normativ al procedeelor analogice, pentru că accepțiunile conceptuale și-au dovedit, în timp, aderența. În acest cadru, expresiile juridice mijlocite de stilul temporal al autorilor depășesc latura strict teoretică și dezvăluie conceptul de simbol cuprins în sfera analogiei, dincolo de uzul limbajului conceptual care aspiră la explicația completă. [15]
În lucrarea Logica judecătorească publicată în anul 1851, Alexandru Aman, fost prim președinte al Curții de Apel din Craiova, a tratat distinct de analogie interpretarea extensivă sau interpretarea "ce se întinde" și a cuprins conceptul analogiei în sfera argumentelor legale, judecătorești. [1] Poziționând termenul de argument ca sinonim al raționamentului, Alexandru Aman a urmărit validitatea juridică a argumentelor pe care le-a privit dincolo de funcția retorică, în ordinea dialectică tradițională, ca fiind „mijloacele victoriei și pierderii". Expunerea argumentelor legale, prin care a deschis calea considerațiilor și preocupărilor pentru sistematizarea elementelor de logică judecătorească înainte de adoptarea Codului civil român în anul 1864, are ca permanență de fundal trecerea, în ordine silogistică, de la cunoscut la necunoscut, pornind, în judecata formulată, de la o definire amplă a pricinii cu multiple sensuri, elemente și semnificații naturale (drept natural clasic), în spațiu și timp social: „prin pricină se înţelege o contestaţie ce se încheie ținând cont de persoane, de timpuri, de locuri, de mijloace, de întâmplări, de bucăți, de fapte și de înscrisuri”. [1]
Cercetând cauza finală a legiuirilor pentru a "da fiecăruia ce este al său" (dikaion), în linia de scriere ce include secvențial definiția dreptului, noțiuni și pasaje din dreptul natural clasic (legea naturală clasică), până la ceea ce numește în mod repetat firescul echității, înfățișează practicanților dreptului cele două condiții necesare aplicării analogiei – argument legal – prin extinderea unei norme „la pricini de același fel”: cazul neprevăzut de lege și identitatea raționamentului. [1] Pentru soluționarea unui caz neprevăzut, după formularea metodologică a magistratului craiovean Alexandru Aman, [1] se aplică regula dată (edictată) pentru un caz asemănător lui, pentru că regula de a hotărâ este aceeași; ceea ce determină consecința juridică este identitatea raționamentului.
Tradițional, în dreptul civil român, argumentul de analogie, subordonat metodei de interpretare logică a normelor de drept civil care se realizează printr-o „activitate de inducție și deducție", [2] a fost enumerat și tratat, distinct, în rândul regulilor de interpretare logică, alături de argumentul per a contrario, argumentul a fortiori și argumentul reducerii la absurd. [2]
Analogia a fost inclusă în rândul metodelor de interpretare științifică ca „bună metodă de interpretare" [10] judiciară, cu caracter subsidiar, de „un jurist modern, de nu modernist", [17] François Gény, pe un câmp extins de poziționare față de pozitivismul sociologic, erupția realismului juridic (măsura realități), pericolul organizațiilor colective așezate în afara oricărei intervenții a autorității publice și, nu în ultimul rând, față de dreptul obiectiv pe care îl consideră "vechiul nostru drept natural așa cum e" sau ireductibilul drept natural. [17]
Prin formulări cu accentuări clasice, calibrate de recursul constant la nevoia de simple și bune definiții pentru noțiunile consacrate ale dreptului civil, [10] François Gény a fixat deducția ca fiind procedeul normal al raționamentului juridic pentru interpretarea surselor dreptului prin intermediul conceptelor generale, situată sub autoritatea principiilor prime: principiul identității, cu corolarele sale principiul non-contradicției, principiul terțului exclus și principiul rațiunii suficiente cu aplicațiile sale în domeniul cauzalității. Spre deosebire de deducție, inducția, „cu rolul său important în dovedirea faptelor", ajunge rareori să constituie principiile a căror sursă este superioară faptelor. Cu aceste precizări de esență, sincronizate metodologic prin forme definite, „deducția și inducția — în măsura în care inducția este aplicabilă — rămân legitime în dreptul pozitiv, indiferent prin ce procedee se realizează, atât sub forma analizei conceptelor juridice, cât și ca sinteză a trăsăturilor comune, pentru că, dacă sunt corect aplicate, relevă analogiile" care leagă noțiunile, conceptele, categoriile, instituțiile, regulile sau construcțiile juridice. [10]
Pentru impunerea metodei analogiei în rândul categoriilor legitime de apreciere, decisiv, ca premisă metodologică, conceptul juridic a fost plasat de François Gény ca un mijloc pur tehnic de punere în aplicare a realităților juridice. Forța conceptului juridic se manifestă printr-o funcție de reperare a analogiilor sau de „liberă interpretare" judiciară, iar analogiile trebuie să se aplice prin identificarea unui criteriu semnificativ pentru reglementarea externă a conduitei umane sub sancțiunea socială (necesitățile sociale).
Ierarhizării formale a analogiei ca metodă științifică de interpretare, distinctă, cu domeniu propriu de aplicabilitate delimitat prin înlăturarea de la interpretarea propriu-zisă a legii, în sensul că analogia nu poate fi aplicată pentru verificarea voinței legiuitorului, îi corespunde, inerent, problema legitimității metodei de interpretare (legitimitate metodologică). Legitimitatea metodei de interpretare prin analogie nu a fost abordată circumstanțial de François Gény, ca urmă a dezideratului metodic, ci, principial, limitând de această dată tiparul sociologic de cercetare [6] pe care l-a dezvoltat pentru construcția teoriilor generale și a principiilor generale ale dreptului. [13] În acest sens, legitimitatea interpretării prin metoda analogiei se sprijină pe un criteriu de valoare juridică, pe rațiunea fundamentală a legii: „în măsura în care, după ce s-a descoperit rațiunea fundamentală și decisivă a prevederii legale se transferă efectul și sancțiunea acesteia către cazuri neprevăzute, în care se regăsesc elemente identice cu cele care condiționează însăși decizia textului". [10]
Semnificativ pentru înțelegerea cadrului de gândire al unui autor cunoscut pentru respingerea categorică a ipotezelor evoluționiste și agnosticismului, legitimitatea metodei de interpretare prin analogie a fost determinată de François Gény în relație cu rațiunea fundamentală a prevederii legale, pentru că legea extrage consecințele dintr-un principiu, în timp ce fundamentul rațional provine din nevoia de egalitate juridică. Validitatea metodei de interpretare prin analogie este subordonată unei condiții esențiale: întinderea aplicării sale să nu depășească sfera logică; dincolo de logică, metoda rămâne lipsită de legitimitate.
Din acest punct critic al enunțării legitimității metodei de interpretare prin analogie, se pot distinge tipurile diferite de drept și se pot delimita, [8] în opoziție radicală cu productivitatea legislativă a conceptelor ideologice atât de activate și glorificate în lumea juridică actuală, ordinea naturală și ideea justului [19], raportul dintre drept și natură, principiile superioare legii și principii intangibile de legitimitate – credința și rațiunea – puterea legitimă a dreptului pozitiv, principiul raționalității ca principiu de drept natural (în sensul modern al termenului), raționalitatea dreptului sau ceea ce Mircea Djuvara denumește „caractere inițiale de raționalitate" [6].
În teoria argumentării, parte a logicii juridice, [14] argumentul juridic întemeiat pe asemănarea situațiilor – propozițiile juridice enunțate care preced interpretarea și enunțurile interpretative – urmează structura logică a conceptului generic de analogie. Din punct de vedere logic, similitudinea situațiilor nu implică în mod necesar similitudinea consecințelor. Prin urmare, pentru o formă validă de raționament juridic, este necesară determinarea, justificarea și aprecierea criteriilor esențiale, importante din punct de vedere juridic, care susțin asemănările argumentative sau distincțiile conceptuale necesare. [3]
Strategia de argumentare elaborată și aplicată pentru o anumită situație juridică impune încadrarea argumentului prin analogie în structura logică a litigiului și are ca obiectiv transferul de valoare juridică stabilită de lege pentru o clasă de cazuri sau situații asemănătoare [14] la o altă clasă de cazuri. Transferul este justificat prin identitatea de rațiune juridică. Clasa de cazuri sau situații asemănătoare nu este finită, practica adăugându-i noi elemente. [5] Strict argumentativ, raționamentul analogic bazat pe comparație tinde să probeze, ca argument obținut prin interpretarea legii, susținerile părții litigante, avansate sistematizat, într-o grilă de analiză conceptuală. În acest mod, urmând regula priorității logice de diferențiere între interpretarea extensivă a legii – care permite maximum de accepţiuni permise de sensul literal al termenilor utilizaţi de legiuitor, fără a-l depăşi – și analogie, argumentul prin analogie poate fi implicat cu caracter formal în strategia de argumentare pentru calificarea unor acte juridice pe baza asemănării de structură, atunci când legea nu conține o calificare expresă, iar actul analizat prezintă trăsături sau note relevante comune cu o clasă juridică determinată. [4]
Confruntarea situațiilor juridice și examinarea criteriilor de asemănare invocate în argumentarea juridică, înțeleasă în sensul dialectic, [14] pot să confirme validitatea raționamentului fundat pe argumentul a simili ad simile sau, dimpotrivă, pot să conducă la observarea unor forme de eroare logică, la constatarea nonanalogiei și, în consecință, la invalidare argumentativă apreciată în sens strict, formal-deductiv.
În acest sens, dialectic, argumentul prin analogie inclus în strategia argumentativă ridică „valoarea controversei" juridice, [14] îndreaptă controversa spre scopul activității juridice și transformă „valoarea juridică", dacă criteriile de asemănare sunt justificate și acceptate, în "valoare judiciară" conținută în soluția judecătorească pronunțată. [13] Pe acest traseu judiciar marcat de argumentare, contra-argumentare și confruntare, între precauție și intrepiditate, de la valorizarea juridică prin formularea unei ipoteze judiciare la valoare judiciară, este consemnat, pe marginea silogismului judiciar, „rolul esențial și etern al avocaturii". [13]
Imposibilitatea analogiei în cazuri evidente și controlul aplicabilității metodei prin analogie în științele pozitive care pretind „concluzii absolut convingătoare" sunt aspecte legate de structura metodei de raționament logic, cercetate îndeaproape de Ion Petrovici și condensate în formula „gradațiile concluziilor". [16] Raționamentul analogic – „cea mai liberă și poetică” metodă de raționament, în reprezentarea stilizată și, deopotrivă, simbolică, la care a recurs Ion Petrovici pentru a reliefa poziția originală a analogiei în ansamblul metodelor de raționament logic, nivelul de certitudine și garanțiile necesare pentru evitarea analogiilor riscante – are un rezultat specific raționamentului inductiv: gradațiile concluziilor. La rândul lui, raționamentul inductiv, după cum l-a decriptat în spațiul universitar Nae Ionescu, se află sub semnul analogiei. [11]
În raționamentul judiciar, „gradațiile concluziilor" [16] obținute, argumentativ, prin aplicarea analogiei – metodă logică fără stringență – au un punct final; procesul inductiv este complet în momentul edificării instanței. [14]
[1] Alexandru Aman, Logica judecătorească, Craiova (1851)
[2] Tratat de drept civil, Aspazia Cojocaru, Vol I, Ed. Academiei RSR, coordonator Stanciu Cărpenaru, p. 150-156 (1989)
[3] Decizia ICCJ nr. 22 din 20 mai 2019: "De altfel, despăgubirea datorată de persoana care, cu bună-credinţă, a înstrăinat terenul deţinut în baza unui titlu de proprietate ale cărui vicii nu le cunoştea nu poate fi asimilată, folosind argumentul de analogie, cu alte tipuri de despăgubiri acordate de stat, întrucât faptul „înstrăinării” unui teren ce s-a dovedit, ulterior, că aparţine unui alt proprietar nu poate fi asimilat, în lipsa voinţei legiuitorului, cu o „deposedare abuzivă” de bunuri, în înţelesul dat acestei sintagme prin dispoziţiile legilor speciale de reparaţie."
[4] Decizia ICCJ nr. 4643 din 6 iunie 2007
[5] Decizia ICCJ nr. 2432 din 30 octombrie 2015
[6] Mircea Djuvara, Drept și drept pozitiv, Analele Facultăței de Drept, anul II, nr. 1, Tipografia ziarului Universul, p. 6, 11 (1940)
[7] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, elementul rațional în drept, vol. III, p. 145, 146, 147, 149, 151, 199 (1930)
[8] Jean-Baptiste Donnier, La légitimité en droit civil: une notion insaisissable ? Les Cahiers Portalis, p. 41-55 (2020)
[9] Benoît Frydman, Le projet scientifique de François Gény; Centre Perelman de philosophie du droit, François Gény, mythe et réalités:1899-2000. Centenaire de Méthode d'interpretation et sources en droit privé positif (2000)
[10] François Gény, Science et technique en droit privé positif: nouvelle contribution à la critique de la méthode juridique, p. 148,156-159 (1913)
[11] Nae Ionescu, Logica, Imprimeria Națională, București (1943)
[12] Mircea Manolescu, O disciplină nouă – metodologia juridică, RFR, An. 11, nr. 10, p. 201-207 (1944)
[13] Mircea Manolescu, Silogismul judiciar, RFR, An 13, nr. 10, p. 44-59 (1946)
[14] Gheorghe Mihai, Elemente constructive de argumentare juridică, Ed. Academiei RSR, p. 25, 26, 28, 47, 110 (1981)
[15] Luigi Pareyson, Ontologia libertății, Ed. Pontica, Constanța, p. 117, 122-123 (2005)
[16] Ion Petrovici, Metoda analogiei, Gândirea, Anul XX, nr. 2, p. 61-69 (1941)
[17] Nicolae Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional, Ed. Polirom, p. 178 -180, 197, 198, 227-229, 231 (2008)
[18] Giorgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, p. 39-45, 140-146, 185, 208 f.an.
[19] Michel Villey, Formarea gândirii juridice moderne, Ed. Universul Juriridic, București, p. 90, 91, 150-173 (2023)