DENEGARE DE DREPTATE → Ne propunem, într-o scurtă analiză, expunerea unei situații de denegare de dreptate, independent de natura concretă a litigiului, subliniind deficiențele de raționament juridic din motivarea instanței de fond. Instanța de fond a reținut că nu există în legea specială o normă care să prevadă, în mod expres și sacramental, că hotărârile emise în temeiul Legii nr. 290/2003 sunt titluri executorii. Speța ridică o problemă de denegare de dreptate, pentru că, în mod evident, motivarea hotărârii cuprinde "pretextul insuficienței ori lipsei textului aplicabil.” În mod aparent, sentința judecătorească la care ne referim s-a întemeiat pe aplicarea strictă, de algoritm, a principiului legalității procesului civil, însă, în cauza expusă, nu este vorba despre efectivitatea hotărârii judecătorești, de posibilitatea executării unei hotărâri judecătorești sau de forța executorie a unei hotărâri judecătorești care confirmă efectivitatea hotărârii judecătorești, ci de o reală denegare de dreptate.
RĂSPUNS JUDICIAR → Raționamentul instanței de fond s-a întemeiat exclusiv pe constatarea inexistenței unui text legal expres. Prima instanță de executare a pronunțat o soluție întemeiată pe o premisă interzisă de lege pentru actul de judecată: legea nu prevede. Pornind de la premisa enunțată, a expus un raționament incomplet în motivarea hotărârii. Instanța a lăsat fără rezolvare juridică problema esențială de drept esențială pentru soluționarea cauzei, respectiv nu a identificat norma de procedură care asigură efectivitatea dreptului și permite accesul la forța de constrângere a statului în cazul în care autoritatea publică competentă nu a efectuat de buna voie plata despăgubirilor, iar titlul care constată existența dreptului material este un act administrativ emis în condiții de deplină valabilitate și cu respectarea condițiilor impuse de legea specială.
Indicarea formală, în hotărârea recurată, a dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 8 teza a doua din același act normativ ca norme de drept ce asigură efectivitatea dreptului a fost eronată, pentru că indicarea inconsistentă, pur teoretică, a unui alt demers judiciar nu poate înlocui actul de judecată pe care judecătorul cauzei este dator să-l înfăptuiască. În acest sens, instanța de judecată a sugerat, ca posibilă soluție legală, strict ipotetic, inițierea unui nou demers judiciar având ca finalitate obținerea unui alt titlu executoriu și întemeiat pe o alta cauză juridică, o hotărâre judecătorească, prin care sa se tindă la obținerea unor daune materiale și morale. Obținerea unei astfel de hotărâri judecătorești, admițând, ca premisă, că este admisibilă, nu poate suplini efectivitatea dreptului substanțial recunoscut prin act administrativ emis în procedura specială și necontestat.
Prin urmare, instanța care a soluționat prima contestație la executare a operat cu un raționament deficitar, deoarece efectivitatea dreptului de acces la justiție nu poate fi restrânsă de pasivitatea sau superficialitatea legiuitorului.
Chiar dacă, potrivit jurisprudenței europene, principiul legalității implică existența unor norme suficient de accesibile, precise și previzibile, deoarece respectarea legii nu poate fi disociată de calitatea ei, iar accesibilitatea legii presupune ca ea sa ofere informații suficiente, în circumstanțele cauzei, asupra normelor juridice aplicabile, caracterul insuficient sau neclar al normei (sau lipsa acesteia) nu pot fi reținute de judecător ca temei al hotărârii. Din acest raționament derivă principiul rolului activ al judecătorului care se dovedește cu atât mai necesar cu cât instanta europeana consideră, cu realism, că, în condițiile în care certitudinea reglementarilor legale se realizează adeseori printr-o rigiditate excesivă, dreptul trebuie să conțină disponibilitatea de a se adapta la diversele situații concrete, recurgând, tocmai din acest motiv, la formule mai mult sau mai putin vagi, care trebuie aplicate și interpretate jurisprudențial.
In aplicarea principiului rolului activ al instanței, instanța de judecată putea să constate, teoretic, fie că legea nu prevede, și, în consecință, să soluționeze cauza în baza principiilor de drept și în temeiul reglementarilor existente, fie să constate că legea este neclară și, pe calea interpretării judiciare, să precizeze termenii legii și să înlăture antinomiile pentru a ajunge la soluționarea cauzei.
Motivarea, întemeiată exclusiv pe lipsa unei prevederi exprese și pe refuzul de a aplica principiile generale ale dreptului, constituie marcajul incontestabil al unei denegări de dreptate. Abdicarea de la obligația de judecată.
CONCLUZIE → Raționamentul instanței de judecată, fundamentat pe premisa eronată „legea nu prevede” și susținut, explicativ, de motivarea că nu poate fi soluționată cauza în temeiul unor principii de drept, echivalează cu nesoluționarea cauzei. In realitatea juridică, soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii nu reprezintă un act de judecată, fiind interzis judecătorului să nu judece pe motiv că legea nu prevede, iar recomandarea unui alt posibil demers judiciar în cadrul presupunerii strict argumentative, ipotetice, de propoziție logică prealabilă, dar fără fundament legislativ, nu suplinește actul de judecată. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat norma procedurală prevazută de legea specială și, în egală măsură, principiile de desfășurare a procesului civil.