Conceptul federal a fost prezentat ca formă de organizare statală (federalizarea Austro-Ungariei, luată în considerare ca o posibilă soluție structurală) sau zonală și propus în diferite formule în mediile diplomatice și politice în timpul Primului Război Mondial.
Într-un interval de timp relativ scurt, ideea federală a cunoscut etape evolutive distincte, la limita unei metamorfozări complete generată, după război, de dinamica și anvergura schimbărilor politice și economice și, mai ales, de înființarea Societății Națiunilor (Pactul Societății Națiunilor încheiat între națiuni este parte integrantă din tratatele de pace de la Versailles). Dispariția statului austro-ungar din Europa Centrală a fost resimțită ca moment critic, dezechilibru profund al centrelor de putere și destructurare economică a piețelor din spațiul central-european. Pe acest fond tensionat și suprasolicitat de războiul sovieto-polonez, variantele de reorganizare a centrului și sud-estului european au germinat în cercuri economice influente sau în medii diplomatice și politice. În primul caz, interesele economice au ștanțat tiparul confederativ, în cel de-la doilea, componenta defensivă a fost definitorie.
După război, conceptul confederativ trasat de cursorul diplomației franceze pe linia danubiană a inclus statele succesorale în formula sociologului Thomas Masaryk, expusă în timpul războiului la Paris (1916): "desfacerea imperiului și formarea statelor naționale va lipsi Germania de posibilități practice de acțiune" și "noile state vor servi ca auxiliare naturale ale Franței contra expansiunii germane în Orient”. Inoperant, din motive mai mult sau mai puțin analizate, din conceptul confederativ de inspirație franceză a rămas doar ecoul consemnat în contemporaneitate la capitolul: variantă confederativă sau confederație economică danubiană.
Cu acord prealabil, statele succesoare s-au implicat într-un sistem de alianțe de tip “alianță defensivă’’, prin încheierea unor convenții bilaterale. Sistemul regional de alianțe a fost conturat înainte de descompunerea Austro-Ungariei și a fost considerat viabil. Încheierea convențiilor bilaterale a fost calificată de autori cunoscuți drept momentul de început al unei "asocieri federale" sau "asociație federală regională", deși, în iunie 1921, în circularele semnate de Take Ionescu, relațiile oficiale cu reprezentanții Poloniei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei au fost consemnate cu formula "aliați".
A urmat Societatea Națiunilor cu nenumăratele comisii științifice și seducătoarele discursuri „titulesciene” din conglomeratul conferințelor europene, atinse de „puterea de atracție a Marelui Ideal” și de morbul limbajului înălțător în drumul spre "formarea conștiinței universale". Și, cum s-ar fi putut altfel, transformarea vechii alianțe „într-o unitate internațională superioară”.
Prisosința termenilor din același câmp semantic, folosiți pentru descrierea sau redarea stării de dezagregare a statului austro-ungar, este prima observație după lectura lucrărilor având ca subiect direct sau adiacent perioada 1914-1921, inclusiv în lucrările mai noi, de tip proiect, unele cu veleități reformatoare, politice și culturale, dar care au ca subiect integrarea europeană. Aceste lucrări, de tip nou, impersonale, includ sau reproduc opinii despre grandiozitatea și complexitatea proiectului de federalizare europeană într-o repetiție abundentă până la efect contondent.
Pentru perioada 1914-1921, vehiculul semantic a semnalizat percepția reală a situației eruptive din Europa Centrală și a fost direcționat spre identificarea unei soluții de convergență între interesele politico-economice și aspirațiile naționale. Azi, extazul semantic în fața proiectului și instituțiilor europene poate ascunde prin juxtapunere ideologică „dreptul forței”, refrigerat pe vechiul tipar al școlii germane despre statul modern și furnizorul teoriilor despre superioritatea culturală.
Școala germană a recunoscut „naționalitatea ca realitate respectabilă”, dar a legitimat în construcția statală doar autoritatea obiectivă a științei: "Sentimentele sau năzuințele unitare ale populațiilor n-au valoare, conștiința lor națională este ceva strict subiectiv, de unde urmează, în chip logic, înlăturarea oricărui principiu de auto-determinarea popoarelor, spre a pune în loc părerile și indicațiunile obiective ale savanților". "Este falș că națiunile sunt egale pentru că și cultura lor se deosibește - de unde dreptul la viață națională în raport cu dezvoltarea culturală"- este a doua teorie a școlii germane opusă principiului de naționalitate și a fost inclusă de Nicolae Dașcovici într-un capitol distinct în lucrarea de sinteză despre „regulamentului internațional rezultat pe urma rasboiului 1914-1918”.
Cultura periferică, raportul popor-funcție utilă (“funcționalitate actuală”) și centrul coordonator bazat pe solidaritate (legea de coordonare) s-au propagat în etape. Difuzarea a fost intelectualizată, progresivă și generoasă. "Universalismul" și progresul, ultimul derivat semantic în progresism, aparțin comunismului rămas fără blamul occidental, iar progresul se înfăptuiește prin reguli: „Noile reguli pot fi pregătite, lucrând cu răbdare, în direcția pe care o arată regulile deja acceptate.”
În oratoria lui Nicolae Titulescu, emițătorul dogmaticii despre reguli, pentru un „suprastat” era prea devreme.
State succesoare au fost denumite după război statele naționale nou constituite sau state în componența cărora au intrat teritorii locuite de "națiunile oprimate” din fostul imperiu multinațional din centrul Europei. "Națiune participantă" este paradigma oficializată azi pentru statele implicate, volens, nolens, în procesul de federalizare europeană.
În 1920, Nichifor Crainic în drum spre Viena "zecilor de mii de funcționari alungați din statele succesorale", lângă lirismul călătoriei de 7 zile în miros de cărbuni, așeza iconic: "Statele succesorale desfăcute din prăbușitul imperiu habsburgic își dibuiau cu greutate o formă proprie de existență".