Pănă în anul 1989, tratatele de drept civil, înclusiv tratatele girate de Academia de Științe Sociale și Politice a RSR, cuprind „dreptul individualist burghez” în definiții ostensive lângă citate de doctrină juridică preponderent franceză. Expunerea diacronică a normelor de drept civil confirmă continuitatea instituțională a dreptului civil, deși defectele codului sunt dispuse pe un aliniament comparativ, în capitole distincte.
În Tratatul de drept civil din 1989,[4] Raymond Saleilles este menționat cu o notă victorioasă, în armonie conceptuală cu primatul ideologic al claselor sociale opuse: „a fost expresia vieții perfecte a unei stări de lucruri care curând nu va mai fi, dar care era biruitoare, aceea a preponderenței claselor mijlocii și a individualismului burghez”. Citatul declamator este sugestiv pentru momentele romantice de afirmare a concepției obiectiviste a dreptului, o secvență din reverberația sociologică ce a cuprins lumea juridică la sfârșitul secolului al XIX-lea, moment de răzvrătire împotriva noțiunilor dreptului privat cuprinse în Codul Civil din 1804 și logicii deductive (logică individualistă). Raymond Saleilles, promotor al socializării societății și socializării dreptului dedus din "conștiința juridică colectivă", adept al concepției obiectiviste, este cunoscut pentru afirmațiile doctrinare acaparate de frenezia simțului social în care „adaptarea codului nevoilor clasei muncitorești este cererea lui de căpetenie”.[13] Socialiștii au proclamat opoziția burgheziei cu proletariatul, accentuare necesară pentru justificarea și legitimitatea locului ocupat de autorul francez în grila conceptuală a „dreptului unitar al statului socialist. Pentru Saleilles, Codul civil de la 1804 „est le code de la bourgeoisie” sau „code de la propriété”.[2]
Ordinea juridică întemeiată pe concepția romană, bazată pe raporturi juridice între persoane cu voință și interese proprii a fost considerată o concepție subiectivistă a dreptului. În această concepție individualistă a școlii vechi, individul are o sferă de libertate care trebuie apărată împotriva statului, iar expresia juridică pentru sfera de libertate a individului este noțiunea dreptului subiectiv. În ordinea juridică a școlii vechi, proprietatea este un drept subiectiv, individul este măsura tuturor valorilor sociale și, în consecință, orice dispoziție dintr-o normă juridică este determinată de utilitatea ce o poate avea ea pentru individ.[16]
În concepția obiectivistă, societatea este măsura tuturor valorilor sociale și toate problemele sociale sunt rezolvate pornind de la societate, de la problemele generale și interesul general al societății. În această concepție solidaristă, dreptul de proprietate este „relativ” din punct de vedere social, proprietatea este un produs temporar al evoluției sociale și are doar o „funcțiune socială”.
„Codul civil individualist” sau „dreptul civil individualist” au fost formule absorbite în doctrina juridică și jurisprudența românească din perioada interbelică în aceeași cadență virtuoasă de racordare la modernitate în care s-a impus, ca bază a dreptului administrativ, principiul solidarității sociale adus în politica europeană de Léon Bourgeois.
Tratatul de drept administrativ român din 1944, elaborat de E.D. Tarangul după concepția obiectivistă, are ca referințe, pentru naturalizarea obiectivismul juridic în instituțiile dreptului administrativ, tiparele declarative „drept administrativ individualist” și „democrație individualistă” sprijinite de „tendința generalizată spre o organizare solidaristă a statului”. Consecvent metodei analitice de identificare a principiilor fundamentale ale dreptului administrativ, în opoziție cu metoda exegetică a școlii clasice [2], extrage funcțiile conceptului juridic de serviciu public din “conținutul solidarist al legiuirilor noastre administrative”, lămurește generalizarea influenței obiectivismului juridic și enunță trecerea dreptului public de la individualism la solidarism: „asistam la transformarea dreptului public, în special, a dreptului administrativ de la individualism la solidarism”.
În topică didactică, E.D. Tarangul notează abandonarea principiului suveranității [3] de la baza dreptului administrativ și înlocuirea suveranității cu principiul intereselor generale: „Statele europene au încercat să înlocuiască organizațiunea de stat individualistă cu organizațiuni de stat care au la bază principiul solidarității sociale”. Abandonul principiului suveranității de la baza dreptului administrativ este ilustrat cu doctrină franceză și direcții jurisprudențiale, ca argument al autorității: „Bonnard construiește un sistem obiectivist al dreptului administrativ din care dispare noțiunea de suveranitate”. „Consiliul de stat din Franța a abadonat de mult principiul suveranității naționale, înlocuindu-l cu principiul intereselor generale și a pus la baza jurisprudenței sale noțiunea serviciilor publice”.
Jurisprudența Consiliul de Stat din Franța din perioada 1870-1914, experimentală, a fost rememorată de Bernard Stirn într-un discurs elogios: [14] „Din 1870 până în 1914, litigiile administrative au cunoscut o epocă de aur. Consiliul de Stat își construiește bazele. Informat de concluziile comisarilor guvernamentali precum Laferriere, Teisier, Romieu, Léon Blum, a acordat serviciului public un loc central în noua clădire”. Jurisprudența este în armonie cu doctrina, în special cu Școala de la Bordeaux, condusă de Léon Duguit, care definește statul ca o cooperare a serviciilor publice organizate și controlate de conducători. La Facultatea de Drept din Paris, Gaston Jeze face parte din această filiație”.
Receptor al ideilor obiectivismului juridic sau școlii dreptului social [17] care a susținut combativ că descentralizarea pe servicii este o consecință a dispariției progresive a suveranității [14], Tarangul, în lucrarea de drept administrativ, nu definește conceptul de suveranitate și nu tratează obiecțiunile aduse concepției solidariste cu privire la “înlocuirea totală a noțiunii de suveranitate cu cea a serviciului public” [13], înlăturarea noțiunii de putere publică sau cu privire la corolarul acestora, dezvoltarea unei organizații statale lipsite de toate noțiunile juridice fundamentale, inclusiv cea de putere publică, deci teoria deturnării puterii în dreptul public (putere politică sau suveranitate în definiția statului).
În dreptul românesc, discuții juridice aplicate cu privire la serviciul public, „propunere analoagă cu a funcției sociale din dreptul privat”, s-au comasat în jurul dezbaterii politice a organizării administrative pe regiuni. Descentralizarea pe servicii a fost văzută ca o soluție administrativă față de creșterea numărului de servicii publice. „Descentralizarea pe regiuni nu trebuie să însemne o descentralizare a suveranității, a puterii de comandă care asigură coeziunea și unitatea unui stat” [9] a fost un răspuns principial, dar o respingere formală a definiției solidariste a statului modern în care noțiunea de putere publică a fost substituită cu serviciul public. În ambianța vremii, formula „descentralizarea suveranității” a fost un răspuns în notă colocvială la susținerile lui Esmein „descentralizarea pe servicii este negațiunea însăși a conceptului de autoritate”, o formulă expresivă de contrapondere, de sonoritate și mai puțin o formulă juridică semnificativă, densă, care să conțină elemente de fundamentare a unității conceptuale a suveranității (calitate intrinsecă).
Aplicarea legislativă a principiului interesului general al societății a cauzat în perioada interbelică dezbateri politice și conflicte juridice finalizate prin intervenția Curții de Casație [5] care a declarat neconstituțională o serie de articole din Legea asanării datoriilor agricole adoptată în 1932. Gaston Jeze, „adversar al dogmei suveranității”, realistul de la Bordeaux, pentru care “legea nu este o expresie a suveranității naționale”,[14] a susținut neconstituționalitatea Legii pentru asanarea datoriilor agricole, invocată de Societatea Creditului Funciar Rural.[7] Recunoașterea unui drept general al statului de intervenție în relații contractuale, întemeiat pe un principiu social destinat să prevină sau să aplaneze conflicte sociale și legiferat prin extrapolarea noțiunii de interes general reglementată pentru raporturile de muncă, s-a confruntat, principial, cu drepturile patrimoniale garantate de prevederile art. 17 din Constituție și cu libertatea contractuală.
Nu a fost primul act normativ radical care a polarizat instituții esențiale de drept (teoria persoanei juridice) și a înglobat primatul spiritului colectiv (grupuri sociale sau profesionale) asupra voinței individuale în concepția socială despre elaborarea legii. O formă juridică nouă, „legea-convenție” după modelul ideologic socialist care a asociat Codul civil din 1804 cu individualismul, liberalismul și capitalismul [17]“, a fost promulgată în 1929. Contractul colectiv de muncă sau legea profesională a fost “cea mai celebră creație a dreptului social”. Legea asupra contractelor de muncă a consacrat noțiuni și elemente structurale din teoria obiectivistă care afirmă că efectele juridice ce se produc în urma unui act de consimțire (aderare) nu țin de voința individului (calitate a libertății juridice), ci de norma de drept (reglementare contractuală predeterminată). Ca fundament al legii, expunerea de motive indică foarte clar raportul juridic de subordonare dintre voința colectivă și voințele individuale: „Privit din punct de vedere social, contractul colectiv are această caracteristică: reprezintă o voință colectivă, o voință socială, căreia îi sunt subordonate voințele individuale”.[11] Pentru adoptarea legii, problematica generală a fost expusă cu dozaj jurisdicțional. În final, domeniul de reglementare a fixat concepția obiectivistă a legii prin elemente de analogie care au eliminat individualismul juridic: “cadrul juridic actual al contractului de muncă este acela corespunzător codului Napoleon, având la bază concepția individualistă a societății, conform căreia cetățenii sunt egali, iar colectivitățile în cuprinsul Statului sunt piedici în exercitarea libertății individuale”.[11]
Doctrinar, Legea asupra contractelor de muncă din 1929 este o asimilare conceptuală, adaptarea legislativă a teoriei lui Raymond Saleilles referitoare la teoria realității persoanei juridice și contractului de adeziune, doctrină anti-individualistă:„Codul civil este un monument de construcție juridică individualistă, iar convenția colectivă de muncă e specific o formă juridică colectivă, socială. Două concepții contradictorii”.[6] Pentru Saleilles, Codul civil este inadaptat noilor nevoi ale societății industrializate, iar solidaritatea, idee politică și juridică, este reflectată în contractul de adeziune, expresie a dreptului colectiv: „Contractul nu este un act posibil prin voința unică a părților, ci este un proces de solidaritate juridică sau chiar de adaptare a voințelor private la folosirea eforturilor comune, pentru satisfacerea intereselor individuale reciproce.
Individialismul a fost asociat fără rezerve cu o clasă socială sau categorie sociologică, cu burghezia. Solidarismul a operat cu o confuzie între stat și societate, iar convenția de muncă a fost considerată un instrument de coordonare a claselor productive.[6] În acest sens, viziunea lui Saleilles tinde spre o organizare corporativă a statului,[17] spre organizarea societății în forme corporative sau funcționale, spre statul economic „care omoară statul politic”, idee combătută de clasicismul juridic, pentru că „statul nu poate fi o castă de comerț”.[14]
"Dreptul obștesc al întregei Europe" a devenit „Codul ultra-individualist al lui Napoleon” și este reper de analiză pentru Mihail Manoilescu în studiul despre burghezie, funcțiunile sociale ale acesteia și rolul pe care spiritul juridic (pseudo-burghez) l-a avut asupra dezvoltării statului și societății românești pe baza vechiului individualism ridicat la rang de doctrină: „nu drepturile omului trebuie să preocupe societatea, ci datoriile omului față de societate, la care îl obligă principiul solidarității”.
În studiile autorului citat despre stazele burgheziei, solidaritatea și datoria socială sunt tratate împreună, individualismul-materialist, proprietatea și drepturile subiective sunt contrariile. Principiul social al solidarității a avansat pânâ la poziția de lege fundamentală a societăților moderne, în timp ce suveranitatea a fost repoziționată după criteriile pozitiviste și, în cercul doctrinar reprezentat de Mihail Manoilescu care a susținut cu fervoare modificarea legislativă a conceptului proprietății, a fost acceptată ca mit, deci lipsită de temei real. Încompatibilitatea derivată din argumentarea bazată pe relații de diferență și definițiile inerente unei asemenea argumentări cu privire la clase sociale, în special, cu privire la burghezie, delimitează gândirea economică și evoluția proprietății individuale ca funcțiune de dezvoltare (productivitatea, organizarea cea mai avansată) în construcția socială revoluționară bazată pe „principiile științifice de organizare socială” de „absolutul juridic extras din codicele antice și absolutul juridic al individualității”: „Burghezii sunt astăzi –și mai ales vor fi mâine-un vestigiu al clasei sociale din epoca de înflorire a liberalismului economic și politic”.[10] „După concepția materialist- individualistă nu se poate vorbi de obligațiuni sociale după cum nu se poate vorbi de responsabilități de grup, în concepția noastră care este si cea a tuturor mișcărilor idealiste apărute după războiul mondial, obligațiunea socială este criteriul de intrepretare și de judecare a întregii construcțiuni sociale. În era care se deschide acum, interesele și proprietatea privată vor putea fi, și vor trebui să fie limitate, dar în niciun caz suprimate.” Pentru scurtă vreme, legile promulgate pentru punerea în aplicare a Constituției din 1938 care a transformat statul politic în stat corporativ au inițiat un regim mixt al proprietății și capitalului: individual și social.
În concepția obiectivistă a dreptului, „suveranitatea națională, pe de o parte, dreptul subiectiv individual, de alta, sunt deopotrivă și dintr-o dată contestate în același fel”. [14]
Este vorba de suveranitatea conceptuală, indivizibilă și inalienabilă, conceptul clasic, central al gândirii juridice în dreptul public. Din această perspectivă, suveranitatea, concept major, este o categorie istorică. [8] Fragmentarea contemporană, sociologică, economică sau geopolitică a suveranității și acceptarea fragmentării ca variație conceptuală obligă la poziționarea dreptului internațional în zona de confluență sau intercalare a criticii conceptului de suveranitate și impune precizarea caracteristicilor a ceea ce s-a numit constant doctrina wilsoniană: “Se admite îndeobște că ideea cardinală a acestei doctrine este limitarea suveranității Statului prin dreptul superior al umanitătii”. [13] Această limitare accentuată, accelerată, “prin numărul mare de tratate internaționale încheiate, recunoscută de doctrinarii dreptului internațional este concepută ca atingând Statul atât în domeniul politicei sale, a relațiilor internaționale deci, cât și în domeniul său interior”.
[1] Denis Baranger, Notes sur lꞌapparition de la souveraineté (et des droits de lꞌhomme), Jus Politicum, n° 9, http://juspoliticum.com/article/Notes-sur-l-apparition-de-la-souverainete-et-des-droits-de-l-homme-656.html
[2] Marie-Claire Belleau, Les juristes inquiets : classicisme juridique et critique du droit au début du XXe siècle en France, Les Cahiers de droit, 40(3), 507–544. https://doi.org/10.7202/043560ar
[3] Gheorghe Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, p. 44 (1996)
[4] Tratat de drept civil, Otilia Calmunschi, Vol I, Ed. Academiei RSR, coordonator Stanciu Cărpenaru, p. 55, 84, 86 (1989)
[5] Deciziunea No. 30 din 17 noiembrie 1932
[6] Victor Godeanu, Convenția colectivă de muncă în România, Revista de Drept Public, p. 340 (1929)
[7] Gaston Jeze, Lꞌinconstitutionnalité de la loi sur lꞌassainissement des dettes agricoles, București, Pandectele săptămânale nr. 5, 7, 8, p. 170-178 (1933)
[8] Simone Goyard-Fabre, Y a-t-l de crise de la souveraineté?, Revue Internationale de Philosophie, Vol. 45, No. 179 (4), L'État (1991), p. 459-496, 483
[9] I. V. Gruia, Necesitatea regiunei în organizarea administrativă, Revista de Drept Public, p. 196 (1929)
[10] Mihail Manoilescu, Rostul și destinul burgheziei românești, București, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, p. 22, 36, 39, 115, 117, 226
[11] Legea contractelor de muncă, Expunere de motive, București, Ed. Curierul judiciar, p 64 (1929)
[12] Raymond Saleilles, Revue Internationale de lꞌenseignement, tome 48, Conférence sur les rapports du droit et de la sociologie, p. 420-444 (1904)
[13] George Sofroni, Studiu de drept internațional și privat, Oradea, Tipografia Diocezană, p. 8 (1930)
[14] Nicolae Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional, București, Ed. Polirom, p. 86, 109, 154, 161, 162, 167, 326 (2008).
[15] Bernard Stirn, Le service public dans la jurisprudence du Conseil Dꞌ État française, Întervention de Bernard Stirn, président de la section du contentieux, à lꞌocasion du colloque dꞋAthènes Services publics en Méditerranée les 19 et 20 octobre 2017
[16] Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuți, Tipografia Vocea Bucovinei, p. X-XII, p. 12 (1944)
[17] Frédéric Tellier, Le droit à lꞌéprouve de la société Raymond Saleilles et lꞌdée du droit social, Revue DꞌHistoire des Facultés de Droit et de la science juridique, n° 20, p. 152, 154 (1999)