O conferință din februarie 1933, pregătită pentru ascultători mondeni și burghezi, o evocare în care Léon Blum și-a propus să reconstituie sistemul de idei pe care l-a promovat Jean Jaurès s-a transformat într-o broșură de propagandă din biblioteca socialistă. „Dogma fundamentală a Republicii, dogma fundamentală a Revoluției, este egalitatea politică exprimată prin formula Drepturilor Omului: Toți oamenii se nasc liberi și egali în drepturi”.[1]
După egalitatea politică, simțul solidarității umane și idealul colectiv sunt următoarele valori incluse printre „instrucțiunile elementare” și explicațiile gândirii socialiste [1], lecția și crezul jauresian prezentate de Léon Blum publicului și lectorilor pentru reflecție.
Materialul de propagandă aprobat de „Subcomisiunea de editură a Partidului” descrie grăitor socialismul ce se adresează ideilor, noțiunilor celor mai înalte, iubirii de dreptate, simțului solidarității umane, spiritului de sacrificiu, sacrificiul intereselor egoiste în folosul unui ideal colectiv. Conferința cu subiect impus, [1] organizată de direcția unui teatru parizian, trasează tandemul doctrinar al bunului colectiv acționat de democrația economică, republica socială în care socialismul este instrumentul economic al democrației, descompusă de un „spirit sintetic” ca Jean Jaurès în abundență sigură și prosperitate. Alipite, pacifismul și internaționalismul absolut necesar fixează scopul organizațional al ideologiei socialiste și deprind avântul comunitar: „Și acest internaționalism necesar face din socialism o doctrină esențialmente pacifistă, orientată neapărat către pacea între națiuni, prin urmare orice organizațiune socialistă, orice doctrină socialistă este în mod necesar așezată pe plan internațional.” [1] Omul internaționalei și socialistul prin excelență, pentru care obiectul socialismului este societatea internațională, și-a dorit „ca toate facultățile umanității să se întrunească în doctrina socialistă”. Este expresia funcției [21] de unificare a ideologiei socialiste (în sensul extins al termenului) prin care dealurile revoluționare sunt decantate de socialismul umanist, democrat: „toate interesele omenești într-o omenire care s-ar găsi, în sfârșit, împăcată cu ea însăși” [1]
Ideea stăruitoare a depășirii opozițiilor de interese până la unitatea întregului social, justificată de un echilibru necesar între individ și societate sau între individ și drepturi sociale colective, s-a extins și consolidat, în timp, prin doctrinele sociologice, juridice sau extrapolitice, variate, pentru care individul autonom a rămas o ficțiune a liberalismului individualist, care putea să apară doar într-o societate în care s-a pierdut legătură originară cu grupul (Evul Mediu ar fi fost perioada supunerii individului colectivității, intrucât idealul medieval era supraindividual). [21] În acest cadru, așa cum s-a spus, umanitatea derulează eforturi pentru o ordine socială mai organizată, opusă societății individualiste (anarhică) și individului autonom. [21] Teoriile juridice conciliante și variațiile lor care comasează tehnic interesele individuale într-un scop social, superior, în interesul general al societății ca scop legitim, moral și normativ, ajustate sociologic sau jurisprudențial, au proliferat și susțin edificiul instrumentalist al unei noțiuni juridice în derulare: interesul general.
Legătura ideologică dintre democrație și socialism, în sensul că socialismul este aspectul economic al democrației, formulată ca un principiu de identitate ideologică, pentru că în gândirea socialistă democrația și socialismul nu se pot distinge, [1] se regăsește în teoria dreptul social, este pliată în compoziția dreptului social dezvoltat de Georges Gurvitch. Inspirat de Proudhon, Jaurès și breslele socialiste engleze, [12] a evidențiat ideea depășirii structurale a democrației individualiste spre democrația industrială. Oponent al normativismului juridic, a enunțat și a difuzat ideea sociologică a grupului social, ca totalitate, ca întreg social cu dinamică proprie care creează propriile reguli de drept: „legea produsă prin cooperare, comuniune și solidaritate”. [20]
A prezentat grupurile sociale și dreptul social, viu și spontan, intuitiv, în forma contestară a pluralismului creativ prin care sociologia juridică a declinat legea formală, dreptul organizat și monopolul statului ca izvor de drept, spre deosebire de dreptul pozitiv [9] care nu concepe alte izvoare de drept în afara dreptului promulgat de stat și în afara ierarhiei normelor de drept. Pentru Gurvitch, competența juridică a statului se va limita la relațiile teritoriale. Bursier al fundației Rockefeller, [12] evaluator interdisciplinar [20] al individualismului juridic care poate fi contracarat de o solidaritate obiectivă și partizanul unui drept social atotcuprinzător în care dreptul internațional este doar o specie a dreptului social, Georges Gurvitch este autorul lucrării Declarația drepturilor sociale: „O declarație a drepturilor sociale, a producătorului, a consumatorului și a omului.”[20]
Drepturile sociale au fost incluse în Declarația Universală a Drepturilor Omului din decembrie 1948 cu contribuția efectivă a lui Jacques Maritain. [17]
Tomist recunoscut, "un militant", "șeful netăgăduit al Renașterii neotomiste" [24] inițiată în 1879 și tânăr admirator al lui Jean Jaurès (“socialist jauresian”) [19] pentru care noțiunea de justiție socială nu are un statut recunoscut în materialismul dialectic, dar schimbările cerute de justiția socială trebuie înfăptuite (justiția socială a fost adevăratul imbold al maselor în revoluția comunistă), Maritain a căutat Legea semnificației mundane a evenimentelor care fac istorie în formula identificată rațional de „unitate a lumii” sau „unitate a omenirii”: „Lumea este un sinonim pentru ansamblu de popoare dat, în care, oricât ar putea fi ele de diferite, a operat vreme îndelungată o anumită comunitate de mediu spiritual și cultural, de experiență istorică, de speranță și de suferință”.[18] Pe făgașul acestei legi, una dintre "formulele axiomatice care exprimă o relație funcțională între obiecte de gândire universală ca enunțuri stabile, de ordin universal", [18] în parabola grâului și neghinei (lege inductivă), un eveniment istoric major care a pierdut vitalitatea creatoare poate să conducă spre noi schimbări, de exemplu, realizarea unei unități supranaționale a lumii.
În preambulul acestei legi istorice, Maritain a avansat o idee complexă despre solidaritate, pe care a numit-o esență concentrată: „Un fel de solidaritate mai vitală și mai secretă, la fel de veche ca omenirea”. Solidaritatea împreună cu dreptatea constituie fundamentul teoriei dreptului natural, reconfigurată ideologic de Jacques Maritain.
Pe acest fundament, eseul de filosofie politică publicat la New York, în 1942, Les Droits de l'homme et la loi naturelle, s-a aflat printre textele aflate la dispoziția Comisiei drepturilor omului în anii 1947-1948. [2] Angajat, după război, în studiul și programul UNESCO de stabilire a fundamentelor filosofice ale drepturilor omului, [14] Jacques Maritain a avut o influență considerată ca parțială și indirectă [2] în enumerarea principiilor și elaborarea efectivă a textelor care au stat la baza Declarației pentru Drepturile Omului din 1948, numită „manifest colectiv de principii” de către Réne Cassin, „arhitect principal” alături de Eleanor Roosevelt. Jacques Maritain a considerat că este imposibil să se dezvolte între ființe de tradiții culturale, filozofice și religioase o justificare rațională comună a acestor drepturi (școli de gândire cu justificări clasice sau revoluționare). [13] Observația, ca realitate logică, i-a permis să propună o perspectivă practică pentru depășirea unui asemenea "obstacol" [13] în elaborarea principiilor care ar trebui să fundamenteze drepturile omului, un mod de abordare mai mult practic decat teoretic, convenabil și, în spirit, tranzacțional, care să conducă la acceptarea unor concluzii în pofida disputelor dintre școlile de gândire și opozițiilor doctrinare imposibil de conciliat pe plan teoretic.
Pornind de la fundamentul legii naturale, sursă de drepturi și obligații corelative, a motivat necesitatea completării declarațiilor secolului al XVIII-lea (filon calvinist) cu o declarație a drepturilor sociale și obligațiilor omului față de comunitățile din care face parte, inclusiv față de comunitatea internațională. [17] A susținut explicit drepturile persoanei umane ca persoană socială, angajată în procesul de producție și consum, în special drepturile sale ca persoană muncitoare, așa cum au fost configurate în teoria dreptului social a „socialistului” [12] Georges Gurvitch: „De asemenea, observ că multe sugestii și linii de gândire valoroase pot fi găsite în eseul lui Georges Gurvitch, La déclaration des droits sociaux (New York, Ed. de la Maison Française, 1944).„ [17]
Completarea declarațiilor drepturilor persoanei umane cu drepturile sociale și cu obligațiile „care se impun în conștiința membrilor unei societăți” în virtutea fundamentului filosofic al legii naturale a fost exprimată de Jacques Maritain în studiul inclus în programul UNESCO, cu privire la principiile filosofice ale drepturilor omului, inițiat și supravegheat de Jacques Havet în 1947. [10] Studiul a permis efectuarea „unui sondaj mondial asupra unui grup eterogen de intelectuali, lideri politici, teologi, activiști sociali și alte personalități, pentru a stabili principiile filosofice ale drepturilor omului.” Au participat șaptezeci de persoane și răspunsurile cuprind “aproape toate concepțiile ideologice ale lumii.” Vechea idee de cooperare intelectuală promovată de Societatea Națiunilor s-a menținut în programul UNESCO, Jacques Maritain și Léon Blum s-au reîntâlnit, au participat și la congresul UNESCO din 1947.
Maritain a inclus principiile filosofice ale drepturilor omului, ca principii generale și nediferențiate, în preceptele de bază (particulare) ale legii naturale și în noțiunea schemelor dinamice fundamentale ale legii naturale pe care o tratează împreună cu dreptul natural. [18] A fixat drepturile omului pe fundamentul dreptului natural ca participare la legea eternă, sens în care unele drepturi îndeplinesc o cerință a legii naturale, sunt drepturi condiționate de binele comun sau de ceea ce a numit "binele vieții civile care este un scop ultim în ordinea dată, relativ și subordonat scopului ultim absolut". [15] În înțelegerea lui Jacques Maritain, binele comun, opus liberalismului, nu este o colecție de active individuale, [15] este deopotrivă material și moral și se raportează la întreg, la societate, expresie consacrată a curentului de gândire personalist, cu distincțiile esențiale între termenii „individ” și „persoană umană”, raporturile diferite cu societatea, regim de civilizație și ordine temporală. Doar în acest sens, lămurit, individul este parte din totalitatea socială, este membru al societății și, în calitate de parte a societății, "are nevoie de constrângerile vieții sociale spre a fi condus spre viața sa de persoană". [16] Deosebirile dintre individ și persoana umană (scopurile supra-temporale ale persoanei umane) sunt cuprinse în aspectul comunitar și personalist al concepției doctrinare despre stat centrată după binele comun care nu este individual [6] și "în dimensiunea sa economică binele comun aparține macroeconomiei și nu microeconomiei". [6] Este un bine comun cu rol salvator, în gândirea lui Maritain, pentru că eliberează programatic construcția drepturilor omului și ale cetățeanului de efigia istorică a individualismului (Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 a fost considerată punctul culminant al individualismului, ca principiu politic).
Solidaritatea și solidaritatea activă, dincolo de granițe, au fost subsumate binelui comun, [15] edificat prin "dezvoltarea dreptului și prieteniei civice". [6] Construirea binelui comun este o operă comună, pe măsura conștientizării explicite a drepturilor, sens în care „o declarație a drepturilor omului nu va fi niciodată exhaustivă și definitivă”. [17] Va fi întotdeauna „o funcție a stării conștiinței morale și a civilizației la un moment dat al istoriei”, efect al unei legi vectoriale prin care explică trecerea progresivă a poporului la o stare de autonomie, la o stare de civilizație bazată pe principii democratice: Legea accederii poporului la majoratul politic și social (răspândirea democrației are un caracter natural, cu excepții precis indicate). În ansamblul legilor funcționale și vectoriale enunțate de Maritain, conștientizarea demnității si solidarității muncitorești este, deopotrivă, un câștig al fenomenului socialist și efect cumulat al acestor legi [18] ce privesc dezvoltarea istorică. Această organizare socială, o nouă civilizație, presupune respect pentru demnitatea persoanei umane și puterea obligatorie a legii naturale (o veritabilă democrație este o democrație creștină, dacă Dumnezeu nu există, nu există putere obligatorie a legii naturale), iar binele comun este fundamentul autorității. [6] Binele suprem, după Toma din Aquino, este al esenței dumnezeiești.
Suveranitatea absolută a fost respinsă de Jacques Maritain ca trăsătură incompatibilă cu democrația personalistă și comunitară. [5]
Gânditor al democrației de tip comunitar (comunități autonome) [6] și personalist, socialist entuziast până la momentul convertirii, („socialismul pornește de la o concepție despre om, muncă și societate împovărată de erori pe care numai noi sinteze l-ar putea remedia) [15] oponent al individualismului („liberalismul individualist era o forță pur negativă”), exclude suveranitatea din rândul principiilor democratice: „Conceptul de suveranitate nu face în niciun caz parte din principiile autentice ale democrației, nu aparține adevaratei sale inspirații sau adevaratei sale filozofii, aparține unei moșteniri apocrife care a paralizat democrația”. Inconvenientele suveranității au fost expuse de Jacques Maritain în lucrarea LꞌHomme et LꞌÉtat (ediție îngrijită de Boris Mirkine-Guetzévitch) și cuprind idei juridice din teza franceză care neagă personalitatea juridică a statului.
Negarea personalității juridice a statului a fost trecută pe treaptă de referință în opera de drept constituțional a lui Léon Duguit, [5] teoretician al dreptului pentru care Declarația drepturilor omului (1789) are valoare de lege. Contestarea suveranității statului prin aplicarea unei metodologii cu elemente experimentale, variabile, sociologice, prin întipărirea unei metode “pretins științifică”, [3] face parte din aceeași operă de drept constituțional și a fost integrată de Maritain în concepția comunitară și personalistă despre stat. În drept, argumentează Maritain, statul suveran (un stat suveran) este deasupra comunității națiunilor și are independentă absolută față de această comunitate (dreptul natural la autonomie și vicariatul sunt integrate în concepția comunitară și personalistă). Această supra-poziționare susținută de atributul statal al suveranității are ca efect direct ineficiența dreptului internațional, care ar trebui să fie în măsură să impună obligații statelor. Pentru statul suveran, prin definiția statului suveran, suveranitatea conferă putere absolută asupra întregului corp politic și exclude concepția pluralistă a societătii, pentru că înlătura, conceptual, orice formă de autonomie a organelor sau asociațiilor subordonate statului (servicii publice). Maritain elimină suveranitatea din definiția statului democrat, din structura democratică a statului, pornind de la originea conceptului de suveranitate care a fost destinat să legitimeze absolutismul, puterea absolută a regalității, iar teoreticienii democrației au perpetuat conceptul inițial și s-au limitat să transmită națiunii ( principiul oricărei suveranități stă numai în națiune) drepturile și prerogativele care au aparținut regalității. [5] Cu alte cuvinte, justifică aplicabilitatea conceptului suveranității după împrejurări istorice sau legi vectoriale care fixează valoarea conceptului.
În mod obișnuit, nediferențiat, sunt indicate ca izvoare de drept, ca surse, legile și reglementările. În definiția lui François Gény, recunoscut pentru inovarea metodelor de interpretare, izvoarele de drept încorporează sursele formale clasice, legile și reglementările, dar și „toate procesele intelectuale care împreună cu conceptele sau noțiunile fac posibilă structurarea cunoștințelor juridice.”[3] Fără echivoc sau ambiguitate, a definit clasic izvoarele dreptului ca: ordonanțe de la autorități, exterioare interpretului și având capacitatea de a comanda judecata acestuia, atunci când aceste ordonanțe, întocmite în mod competent, au ca obiect propriu și imediat dezvăluirea unei reguli, care servește la direcționarea vieții juridice. În ceea ce privește baza normei juridice, a respins aspirația întemeierii normei juridice pe solidaritate socială sau pe un standard de solidaritate și a îndepărtat bagajul sociologic, rolul acestuia, în geneza sau conceperea dreptului pozitiv. Solidaritatea este un concept metafizic. [3] Baza normei juridice nu se poate fixa în solidaritate care este un fapt social, iar un fapt social nu se poate transforma într-o necesitate juridică, deci intr-o rațiune juridică sau judecată normativă, este punctul de vedere consacrat de François Gény, autorul metodei de interpretare după criteriului "natura lucrurilor" sau natura obiectivă a lucrurilor (drept natural sub o altă formă), spre deosebire de teza lui Duguit, atât de celebrată în contemporaneitate, după care o normă juridică este legitimă dacă este conformă cu principiul solidarității sociale.
Semnarea Declarației din decembrie 1948 este prezentată ca începutul unui proces de dezvoltare a surselor internaționale ale drepturilor omului (la nivel european, trei surse autonome care se completează). [11] Ideile, fundamentele acestui proces de dezvoltare și „maturizare”, circuitul acestora și curentele de gândire în care au fost integrate sau utilizate sunt mai puțin vizibile. La fel, eliminarea unor concepte din teoria clasică a statului democratic. Conceptul democrației comunitare și personaliste [2] (poziționarea conceptuală a suveranității statului ca exterioară principiilor democratice) a contribuit, inevitabil, la redefinirea autorității și izvoarelor de drept. Legea adoptată de un organ deliberativ, în sensul strict de reglementare statală, poate fi înlocuită de carta morală sau acte cu valoare normativă, indefinite, purtătoare de autoritate juridică și întemeiate pe noțiuni ca solidaritate și „binele comun”: „problema nu este să suprimăm interesul privat, ci să-l purificăm și să-l înnobilăm, să-l prindem în structuri sociale subordonate binelui comun”. [15] Eterogenitatea organică în structuri juridice sau instituționale și legea "usus communis" pentru nevoi materiale și spirituale sunt formule proiective și părți componente dintr-o nouă organizare socială care asigură integralitatea umanistă în gândirea lui Jacques Maritain. În timp, solidaritatea și solidaritatea activă, elemente prefigurative, au fost subsumate binelui comun în termeni de fundament al autorității, [4] au devenit bază a normei juridice pentru „deznaționalizarea unor secțiuni din dreptul intern” sau „deznaționalizarea dreptului”. Deci, un efect disolutiv.
Drepturile omului, contestate ca izvor de drept, [25] au fost internaționalizate pe baza unui remarcabil principiu corelativ de restrângere progresivă a suveranității agreat prin tratate, generalizat, citat sau oficializat ca proces de internaționalizare și dezvoltare a dreptului internațional al drepturilor omului. În termeni de logică formală, există o corelație conceptuală sau solidaritate conceptuală între drepturile omului și limitarea suveranității.
În dreptul roman (considerat drept abstract) [18], a fost cunoscută solidaritatea gentilică (moșteniri) [9], în dreptul european, solidaritatea transnațională a fost inclusă în generoasa noțiune a cetățeniei sociale întemeiată pe un principiu de distribuție (serviciu) apt să reconfigureze ideea de moștenire („mari schimbări în ideea transmiterii ereditare") [15] aflată, totuși, în trepidație jurisprudențială: „Legătura supremă de solidaritate rămâne, chiar și într-un spațiu atât de integrat ca Uniunea Europeană, legătura de naționalitate.”[11]
[1] Léon Blum, Jean Jaurès, Ed. Partidului Social-Democrat, București, nr. 111, p. 6, 11-12, 19, 25, 26, 27 (1947)
[2] Jean-Luc Chabot, Le courant personnaliste et la déclaration universelle des droits de l'homme, Communication au Colloque international 2001, lꞌOdyssée des Droits de l'Homme organisé par le Centre Historique et Juridique des Droits de l'Homme, p. 90 (2001)
[3] Jean-Pascal Chazal, Léon Duguit et François Gény, Controverse sur la rénovation de la science juridique, Revue interdisciplinaire dꞌétudes juridiques, Volume 65, p. 85-133 (2010)
[4] Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactelor internaționale privind drepturile omului
[5] Robert Derathé, LꞌHomme et LꞌÉtat. A propos dꞌun livre récent de Jacques Maritain, Revue française de science politique, n°1, Pérsee, p.141 (1952)
[6] Jean Jacques-Friboulet, Le bien commun selon Jacques Maritain, Conférence, Département d'Economie Politique, Université de Fribourg (2006)
[7] Cristophe Geffroy, Actualité politique de Maritain, La Nef, n° 343 (2022)
[8] Mark Goodale, Un regard contemporain vieux de soixante-dix ans, Le Courrier de l'Unesco, 2018-4
[9] Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, p.128 (1989)
[10] Jacques Havet, Ce que lꞌélite contemporaine pence des droits de l'homme, Le Courrier de l'Unesco, aout (1948)
[11] Edmond Honorat, Réflexions sur lꞌintérét général- Rapport public, La notion dꞌintérét général dans la jurisprudence de la Cour de justice des communautés europeennés (1998)
[12[ Laurent Jeanpierre, Une opposition structurante pour lꞌantroplogie structurale: Lévi-Strausse contre Gurvitch, la guerre de deux exilés français des Etat-Units, Revue dꞌHistoire de Sciences Humaines, n° 11 (2004)
[13] Jacqus Maritain, Conception pratique des droits de l'homme, Le Courrier de l'Unesco, Unesdoc Digital Library (1948)
[14] Jacques Maritain, Les Droits de l'homme et la loi naturelle, Le Courrier de l'Unesco,1948
[15] Jacques Maritain, Umanismul integral, traducere Marius Motogna, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, p. 82,147,148, 171,199, 205 (2019)
[16] Jacques Maritain, O filosofie a educației, traducere Miruna Tătaru Cazaban, Ed. Spandugino, 27, 28, 57 (2021)
[17] Jacques Maritain, Sur la philosophie des droits de l'homme, Enseignement des droits de l'homme, vol IV, Unesdoc Digital Library, p. 8-10 (1985)
[18] Jacques Maritain, Pentru o filosofie a istoriei, traducere Claudiu Vereș, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, p. 47, 63, 64, 66, 86, 96 (2020)
[19] Florian Michel, Jacques Maritain jaurésian? Une jeunesse entre révolution et socialisme démocratique, Cahier Jaurès, n° 204 (2012) https://doi.org/10.3917/cj.204.0017
[20] Garance Navarro-Uge, La démarche méthodologique interdisciplinaire de Georges Gurvitch: vers l’enseignement d’un droit critique, Pérsee, Les Cahiers de droit, numero 1, p 75-100 (2021)
[21] Adam Schaff, Istorie și adevăr, traducere Alexandru Boboc și Ion Mihăilescu, Ed. Politică, p. 29-31, 53, 94, 262-267 (1983)
[21] Denis Tallon, Actualité de lꞌoevre Gény (A propos de la publication des conférences prononcées à l'occasion de son centenaire et de la traduction américaine de « Méthode d'interprétation et sources en droit privé positif), Pérsee, Revue internationale de droit comparé, vol.1, n° 3, p 735-738 (1965)
[22] Michel Villey, Jusnaturalisme. Essai de définition, Revue interdisciplinaire d”études juridiques, n° 2, p. 25-32 (1986)
[24] Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian, Humanitas, București, p.187-209, 217-221, 231 (2004)
[25] Jean Louis Vullierme, Penser les droits de l'homme avec Michel Villey, Revue européenne de sciences sociales, 56-2 | 2018, http://journals.openedition.org/ress/4640