După abrogarea Constituției din 1923, regimul de autoritate reglementat în 1938 a impus ca scop al statului interesul general funcțional sau interesul colectivității. Nucleul conceptual corporativ sau comunitar al normelor constituționale a fost repicat pe substrat social prin legi cu caracter constituțional adoptate pe segmente de activitate, pentru organizare și reformare instituțională radicală într-un sistem de viață colectivă bazat pe raporturi permanente de solidaritate, supravegherea și respectarea interesului general. Actele normative adoptate în baza Constituției din 1938 au reformulat noțional interesul general după criteriul intereselor sociale comune și au structurat instituții conform concepției juridice care a fundamentat "democrația solidaristă" prin înlocuirea principiului libertății, aflat în legătură de condiționare cu intervenția minimală a statului neutru și imparțial, cu principiul de ordine și organizare colectivă. Autoritatea statului a devenit condiție de legalitate pentru intervenția statală în toate sectoarele vieții, argument ideologic pentru ordine economică, ordinea juridică generală și disciplina socială, forța necesară pentru neutralizarea deficiențelor sistemice alocate, doctrinar și politic, exclusiv democrației individualiste.
Pe acest fundament al organizării constituționale din 1938, drepturile subiective au fost supuse unui reglaj ideologic prin inversare valorică, normativ: solidaritate deplină și libertate parțială.
În principala doctrină juridică și economică, fulminantă, care a justificat structurarea normelor constituționale și cu valoare constituțională în 1938 (în teoria originară, statul nu are personalitate juridică), libertatea individuală nu este doar rezultatul unei limitări aduse puterii statului sau autolimitarii statului (von Jhering), ci, de prim ordin, poate fi condiționată sau restricționată în temeiul interesului general, în spiritul interesului general, până la identificarea individului cu statul în toate aspectele vieții publice și private. Acuzațiile, în surdină, cu privire la instaurarea unui regim politic dictatorial (lovitură de stat) au fost temperate sau compensate prin reguli de organizare a mesajului politic și comparații între teoria pură a dreptului constituțional, “libertăți imaculate”, democrație completă sau integrală și tema recurentă, folosită ca element argumentativ, a unei „Constituțiuni sincere”, de criză, acceptată “prin bună știință și învoire”, [10] în regimul nou, „regimul muncei creatoare”. [10]
În sistemul constituțional din 1938, cu componentă profesională de reprezentare parlamentară, instituția partidului unic, ierarhizarea puterilor în stat și un parlament fără funcție politică, „vasta solidaritate funcțională” a fost inclusă în sursa puterii statului: puterile statului emană de la națiune. Prin contrast ideologic cu liberalismul juridic și democrația individualistă “dăunătoare interesului general”, pentru care singura regulă fundamentală a fost libertatea [5] și, așa cum s-a spus, a avut drept consecințe egalitatea abstractă și democrația formală, Constituția din 1938, act juridic aclamat ca perfect din punct de vedere legal și formal la momentul promulgării, [1] a demarcat normativ datoriile românilor. "Sarcinile obștești ce vor fi impuse de legiuitorul ordinar" și “sarcinile publice ce trebuie îndeplinite de cetățeni de bună voie” au fost ordonate înaintea drepturilor și libertăților publice.
Derivate din ideea juridică a solidarității sociale, susceptibile de actualizare administrativă sau transformare prin efectul transgresiv al noțiunii interesului general, sarcinile obștești sunt, constituțional, nelimitate, trăsătură extrasă din definiția statului: „Ideia însăși de stat impune individului o serie nesfârșită de obligații.” [1] Construcția juridică prezentată pentru încadrare democratică prin formule teoretice, neutre sau generale, evident, adaptate și mărginite de curentul juridic totalitar, ca act fundamental „cu vădite tendințe solidariste, egalitare și democratice”, [10] a stabilit egalitatea cetățenească în fața îndatoririlor cetățenești și a fost primită "cu entuziasm de unanimitatea opiniei publice” ca o nouă orânduire legală și morală a statului. [10] În noua orânduire, raportul cetățenilor cu statul este determinat de egalitatea cetățenească în fața îndatoririlor publice, în timp ce drepturile publice și libertățile individuale sunt acordate de stat și garantate indivizilor care îndeplinesc [1] datoriile față de stat: „Constituția a vrut sa reamintească că nimeni nu poate avea drepturi înainte de a-și indeplini datoriile față de Stat” [1].
În societatea astfel organizată pe temeiuri etice, comunitare și solidariste, doctrina juridică a clasat drepturile și libertățile individuale transcrise constituțional ca drepturi ce “permit dezvoltarea individului în societate” și sunt restricționate sau condiționate de realizarea scopului statului, spre deosebire de teoria fundamentală a drepturilor, asociată cu liberalismul și individualismul, care a acordat „un maximum de drepturi individuale”. Drepturile și libertățile cetățenești, enumerate constituțional în 1938, au fost ajustate sau aplatizate prin regulamente cu valoare de lege derivate din introducerea profesiei în sistemul constituțional, vehemența teoriei solidarității dintre celulele colective ce alcătuiesc statul [16] și note definitorii din dreptul civil german: altruism obligatoriu și obligația executabilă născută din forme, nu din voință.
Libertatea individuală a fost „serios pusă în slujba statului” și explicată printr-un raport direct de subordonare între interesul colectivității superior sau prestabilit și individul organizat, integrat funcțional.