Dreptul și libertatea sunt două noțiuni care nu pot fi separate, libertatea rămâne instituție juridică fundamentală, izvorul primordial al dreptului [18] și, ca factor constituțional clasic, [6] principiul statului. Libertatea, în accepțiuni exterioare dreptului, mobilizatoare, poate să includă note progresiste, necesități și concepții sociale încadrate în militantism, hiberliberalism sau capacitatea de libertate a unui grup social ("alienarea libertății") din realitatea sociologică. Disciplina libertății (instinctul și disciplina libertății), limita socială sau "graduarea libertății" sunt note din perspectiva și tipologia statului liberal tradițional, [7] în timp ce, disciplinarea libertății (disciplina solidară) este conceptul ideologic de forță din structura solidaristă a societății subsumat imperativului organizării interne și internaționale (caracter antinomic al culturii europene, misiunile civilizatoare și unitatea lumii), componenta normelor și instituțiilor juridice din complexul asezământului juridic care a redimensionat sistematizarea juridică a raporturilor dintre indivizi și grupe de indivizi (individul existență colectivă), prin care, tehnic, interesul general funcțional primează celui individual și, corelativ, datoria socială permanentă are prioritate fată de drept. Spre deosebire de doctrina liberală a drepturilor, consacrarea convențională a statului ca instituție de drept public și națiunea – organism natural, [18] doctrinele totalitariste cu structură juridică solidaristă contopesc cele două noțiuni: statul creează națiunea (activă) și este identic cu societatea. Libertățile individuale (drepturile naturale) sunt raportate la societate, nu la individ.
În sistemul de organizare și ordine economico-socială preconizat de doctrina corporatistă, dreptul, în sens extins, recepționează noțiuni, subiecte de drept și izvoare noi ca ramificație a unei vieți sociale armonioase, de ideal social și spirit solidarist (solidaritate, disciplină și sacrificiu). Calea metodologică centrată pe observarea faptului social și evidența realității colective a timpului (realitățile) care pretinde eliminarea individualismului considerat anarhic și inapt instituțional au prescris juridic încadrarea disciplinată a individului în societate, în unitatea socială, economică și politică. Din partea cealaltă, limitele individualiste au opus dublul caracter constitutiv al normei juridice în fața identificării individului cu statul. [18]
„Doctrina timpului” (corporatismul), încorporată în actul constituțional din 1938, a alocat „păzirea” interesului general (funcțional) ierarhiei corporative, trăsătură distinctivă. Ideea corporativă "cu caracter instituțional pozitiv istoric" prezintă, în procesul de identificare a individului cu statul în devenire, compunerea interesului general pe scara funcțională de organizare, liber, "de jos în sus" (ridicarea nivelului producției este problemă de interes general, poate fi discutată în fiecare unitate socială corporativă) și, în același timp, controlat de ierarhia corporativă oficială. „Individul este un produs al societății” clamează fenomenul corporatist care a proiectat sistemul unitar de viață colectivă și edificiul funcțional al statului etic. [14] Principiul suprem al vieții colective este indisolubila solidaritate – înțeleasă ca modalitate superioară de existență colectivă, conștientă – dublat de manifestarea condiționată a libertății individuale, idee generală (teoretizată ca realizare progresivă a libertății prin mișcări de eliberare socială, revoluționare), dacă nu prejudiciază „unitatea ființei sociale” sau suprastructura colectivă. În statul fără clase sociale, funcțional, solidaritatea este un aspect al justiției sociale și înlocuiește egalitatea. Bază a vieții politice, economice și sociale, corporația universalistă, replică instituțională față de individualismul european și, în expunere, neangajată direct în acte de comerț sau producție, are misiune etatică și funcție de cenzură “a activității dăunătoare a individului”. [12] Sistemul uniform de ordine și organizare preconizat de doctrina corporativă (doctrină a statului și a societății) înlocuiește dreptul cetățenesc cu dreptul funcțional și dreptul-funcție, în ordine conceptuală cu funcția politică permanentă a corporațiilor și puterea de reglementare corporatistă. Drepturile naturale sunt înlocuite cu drepturile funcționale și imprescriptibile ale corporației. [14]
Doctrinar, puterea publică a statului este angajată într-o operație distributivă (multiplicitate de izvoare de drept public) și concedată, în model, corporațiilor (funcțiune normativă), fără sancțiunea juridică din definiția atribuirii de competență.
Prin efectul disciplinei sociale, criteriu just de ierarhizare socială în doctrina corporatistă, [14] individul este transformat fundamental (homo corporativus) și activitatea individuală, esențial, activitatea unui individ „membru component al statului”, [1] disciplinat și multiplicat, “trebuie să urmărească, în primul rând, satisfacerea interesului general” în statul întemeiat pe convingere etică, totalitar, nu doar politic, spațiul vital al individului, complet indispensabil, care-i condiționează, deopotrivă, existența și activitatea. Conflictul dintre individ și stat este exclus, nu poate fi conceput, pentru că între stat și individul disciplinat nu există interese opuse. Conflictul dintre stat și corporație este în afara interesului colectiv. Cetățeanul este un funcționar social în toate raporturile juridice, [21] nu numai în raportul regândit stat-cetățean și, programatic, din această funcție socială (profesia nu este singura funcție socială) au fost derivate îndatoririle funcționale, însărcinarea etică și permanentă care incumbă cetățeanului, impusă de statul cu atribuții minime (statul corporație cu funcție de coordonare) sau de corporația autonomă (independența corporativă este idealul corporatist). Negația libertății nu este în sens absolut, de anihilare, [27] ci, literal, libertății i se atribuie funcțiunea critică din birourile de lucru. [14] Libertatea încercuită. (Barthélemy).
În sensul revoluțiilor politice și sociale, de ordine și organizare colectivă, doctrina corporatistă construiește statul etic, bazat pe principii etice, care impune îndatoriri etice: „Solidaritatea socială care ne impune atâtea îndatoriri”. [23] Trecerea de la regimul libertății la regimul autorității are la bază un sistem de principii naturale cu privire la dezvoltarea societăților, activate de solidaritate, eternitate și națiune. Idealul social (idealul colectivităților) este unic și etern, iar ideea de progres social este de natură absolută. Din idealul unic, pentru consolidarea statului, decurge legitim ideea partidului unic, ca o funcțiune biologică, organizație politică cu trăsături instituționale de stabilitate si continuitate, instrumentul politic necesar pentru transformări structurale, radicale. În corporatismul pur (integral), solidaritatea parțială a luptei de clasă trebuie îmbunătățită și dimensionată instituțional, conform idealului social, unic și etern al regimurilor totalitare, prin partidul unic, indispensabil în perioada revoluționară. Corporația (în teoria corporatismului pur toate societățile istorice au fost corporative, mai puțin societățile democratice din secolul al XIX-lea, secol al excepției), premisa vieții colective și organizație publică justificată politic de unicitatea idealului colectiv, va prelua, post-revoluționar, ideea de solidaritate și evoluție.
Pluripartidismul corespunzător principiului libertății a caracterizat statul liberal, viciat, în termenii corporatismului, de lipsa idealului colectiv. Idealul colectiv este vizat cu energia politică și exigența unității spirituale europene, unitatea spirituală nouă a sufletului colectiv subscrisă, anticipativ sau aderent, în doctrina corporatistă, constructivă ("doctrină constructivă"). Statul colectiv și anonim (cultul libertăților) a fost statul „literaturii de revoluție”, descris pe traiectoria servituții intelectuale (personală), raționalist, de Charles Maurras. [17] "Forță de organizare a prezentului", [17] trecutul, prin includerea sociabilității, avea elemente de ordine și cristalizare: continuitatea și ordinea regală.
[1] George Alexianu, Principii de drept constituțional, Biblioteca legilor României, Editura Librăriei Universala, p. 8, 31, 34, 60 (1939)
[4] Petru Comarnescu, Misiunea socială a Fundației Principele Carol, Revista Fundațiilor Regale, nr. 12, 1936, p. 636-644
[5] Constituția din 1938
[6] Mihail Fărcășanu, Monarhia socială, Editura România Press, p. 179 (2008)
[7] Mihail Fărcășanu, Viitorul libertății: publicistică din țară și exil 1944-1963, Editura Polirom, p. 120, 322-327 (2013)
[9] Victor Iamandi, România sub semnul nouilor prefaceri, discurs în ședința Senatului din 28 iunie 1939, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, editat de Subsecretariatul de Stat al Propagandei, p. 32, 62 (1939)
[10] Legea pentru înființarea organizației politice Frontul Salvării Naționale, promulgată prin IDR nr. 4321 din 15 Decembrie 1938, Editura Universul (1939)
[14] Mihail Manoilescu, Filosofia și doctrina corporatistă, Lumea Nouă nr. 11, Tipografia ziarului „Universul”, p. 14,17 (1934)
[17] Charles Maurras, Viitorul inteligenții, traducere și notă introductivă de Tudor Vianu, Editura Fundației Culturale Principele Carol
[18] Laurențiu Preutescu, Drepturi subiective și totalitarism, Viața Românească nr. 9-10, p. 85-95 (1939)
[22] Andrei Rădulescu, Puterea executivă în noua Constituție, RFR, Anul 7, nr. 6, p. 587-601 (1940)
[23] Corneliu Rudescu, Noua așezare constituțională a Romaniei, Anul 6, RFR, nr. 3, p. 592-633 (1939)
[25] Gr. T. Popa, Noua Constituție a României, Însemnări ieșene, nr. 4, p. 35-42 (1938)
[27] Carl Schmitt, Teologia politică, traducere și note de Lavinia Stan și Lucian Turcescu, Editura Universal Dalsi (1996)