COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI → Situații actuale în care decizii cu aparent caracter jurisdicțional sunt excluse cu titlu definitiv din sfera contenciosul administrativ ridică nu doar problema limitelor competenței autorităților publice, ci și pe cea a limitelor contenciosului administrativ, ca jurisdicție specializată. În contextul unor evoluții recente care evadează, în percepția publică, din limita constituțională, se impune, cel puțin ca temă de discuție, precizarea raportului dintre jurisdicțiile speciale legitime și interdicția absolută a tribunalelor speciale, consacrată constituțional. Tribunalele speciale sunt interzise.
Jurisdicțiile speciale sunt legitime constituțional și reglementate prin lege. Legea fundamentală contrapune jurisdicțiile speciale conceptului de tribunal special, interzis prin articolul 126 alin. (5) din Constituție. Conceptul de „tribunal special” este definit juridic drept o instanță constituită în afara ordinii judiciare obișnuite, cu competență determinată ad-hoc, pentru o cauză, un eveniment sau un grup de persoane. A fost interzis în Constituțiile României din 1923, 1938 și, în forma în vigoare, prin articolul 126 alin. (5) din Constituția actuală. Această interdicție nu are doar valoare istorică, ci reprezintă o garanție funcțională împotriva apariției unor structuri care, deși poartă o aparență de legalitate, exercită o jurisdicție în afara cadrului legal instituit.
Poziționarea extra ordinem este ceea ce definește tribunalul special: o formă de jurisdicție creată ad-hoc, pentru o situație anume, de către o structură care nu are, prin lege, atribuții în materie. Identificarea trăsăturilor de formă și de fond ale actului emis în cadrul unei împrejurări anume pentru care autoritatea a fost convocată în mod excepțional, constituie premisa necesară pentru a determina dacă acesta se încadrează în sfera de aplicare a normelor juridice prohibitive, privind constituirea tribunalelor speciale, permițând astfel determinarea competenței generale a instanțelor judecătorești și controlul efectiv, jurisdicțional, în temeiul dreptului pozitiv.
În acest cadru conceptual, problema nu este excesul de putere sau caracterul discreționar al actului specific dreptului administrativ. Existența unei realități instituționale în care trăsăturile tribunalului special se regăsesc în decizii și structuri jurisdicționale active impune identificarea categoriei juridice care permite încadrarea juridică substanțială și exercitarea controlului judecătoresc în ordinea de drept pozitivă. Ca observație necesară, această situație juridică trebuie delimitată de zona de apreciere recunoscută autorităților administrative în materia dreptului public. Dreptul administrativ admite o marjă de apreciere în cadrul exercitării competenței, acolo unde legea conferă autorității puterea de a alege, în baza interesului public, între mai multe soluții legale – ceea ce constituie o formă de marjă de apreciere. În mod necesar, această marjă de apreciere are ca premisă doar existența actului administrativ, deci a unei jurisdicții speciale legitime.
Interdicția constituțională istorică a tribunalelor speciale, privită în raport cu rolul fundamental al instanțelor judecătorești în garantarea ordinii de drept, obligă cel puțin la o reflecție serioasă ori de câte ori se conturează o structură care, de facto, acționează sau concentrează trăsături similare unui tribunal special. În astfel de situații, reevaluarea poziției jurisprudențiale privind competența puterii judecătorești devine nu doar justificată, ci, în mod obiectiv, necesară.
Instanțele de drept comun pot și trebuie să intervină atunci când o autoritate, inclusiv o autoritate de rang constituțional, ajunge, prin modul de acțiune și natura deciziilor sale, să concentreze trăsături proprii unui tribunal special în afara ordinii judiciare reglementate de Constituție. Raportul dintre normă și decizie redevine, astfel, prin contrastul evident dintre cele două elemente, în actualitatea juridică.
Identificarea elementelor de identitate structurală este rațiunea exercitării profesiei de avocat, atunci când ordinea de drept este pusă în discuție. În ultimă instanță, respectarea limitelor constituționale este garanția dreptului de a alege — în sensul deplin al dreptului.